Ca și nuvelele cuprinse în
Nunta de piatră şi
Duhul aurului, ca şi unele dintre filmele mai noi ale cineastului,
Dincolo de pod vădeşte o constantă preocupare pentru obţinerea omogenităţii de stil.
Cum se întâmplă adesea la
Mircea Veroiu, organicitatea formulei expresive de aici ţine, în primul rând, de elaborarea plastică a operei: o elaborare riguroasă, sprijinită uneori pe o tehnicitate savantă, stăpânită întotdeauna de gustul regizorului pentru limbajul ascetic. De la decor la costum, de la ecleraj la culoare, materiile şi mijloacele sunt controlate cu grijă, funcţionează convergent, în virtutea unei precise intenții sugestive. Admirabila lor coerență e dovedită, între altele, de modul în care
Dincolo de pod evocă înfățişarea, climatul particular al lumii descrise de Slavici. Reconstituind universul fizic al dramei, Mircea Veroiu şi
Călin Ghibu veghează în permanență la păstrarea unității de atmosferă: în aproape întreg filmul, lumina care scaldă ambianțele, obiectele, oamenii e mereu aceeaşi — crepusculară, o enigmatică lumină de prelungit amurg; exterioarele par o continuare a interioarelor, am spune; mizanscena în profunzimea cadrului îngăduie o trecere fluidă, fără stridențe, de la un spaţiu la altul. Unitatea de atmosferă derivă, nu mai puțin, din menținerea aceleiaşi game cromatice în costum şi în decor: gândită în tonuri discrete, ea are rafinamentul simplității. În sfârşit, omogenitatea povestirii vizuale din
Dincolo de pod e asigurată de prezența încadraturii funcţionale, capabilă să comunice pe cât de exact, pe atât de concis sensul narativ, amănuntul psihologic ori semnificaţia simbolică (la Veroiu există ceea se numeşte îndeobşte „dramaturgia cadrului”), de cultivarea asiduă a efectelor de montaj (componentă esențială a scriiturii regizorale, montajul în cadru dă operei o expresie deopotrivă minuţioasă şi lapidară, minuţioasă prin densitatea obiectuală a imaginii, lapidară prin forţa lui sintetizatoare).
Cu o mână tot atât de fermă, Veroiu aduce la acelaşi diapazon stilistic interpretările actoriceşti. Și în filmele lui mai vechi, regizorul știuse să exploateze expresivitatea naturală a actorului şi să-l orienteze spre un joc esențializat: să ne gândim la
Leopoldina Bălănuţă în
Nunta de piatră unde prim-planurile actriţei condensau o nesfârşită, tragică oboseală născută de suferinţă; să ne amintim de
Eliza Petrăchescu în
Duhul aurului, cu chipul ei pecetluit de mister, cu demonia ei subtilă. Atentă la dreapta măsură, dirijarea actorilor în
Dincolo de pod ascultă de același ideal al sublimării stărilor psihologice și se întemeiază pe tehnică implicând în egală măsură economia gestului, neașteptata imobilitate a expresiei corporale, concentrarea privirii, acea încremenire a chipurilor menită să evoce stilizarea energică a măștii. Mircea Veroiu rămâne unul dintre puținii noștri cineaști pentru care actorul contează și ca prezență figurativă, ca element al construcției plastice, ca un prețios „tub de culoare”, cum ar fi spus Sternberg.