REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Stele de iarnă” – cronică de film (2)


     E lesne de înţeles ce poate atrage un regizor spre un scenariu cu un titlu — iniţial — atât de aparte: «Observaţiile medicului şef asupra marilor campioni» de Mircea Herivan. Şi dacă acest regizor e o regizoare — Cristiana Nicolae — şi încă una care se avântă pe cele mai grele pârtii cu ambiţia de a câştiga şi-n filmul de dragoste şi-n filmul de război şi în cel de acţiune psihologică şi iată, acum, în cel combinat sportiv cu psihologic — atunci cursa se anunţă şi mai strânsă. Stele de iarnă e un titlu găsit pe traseu, mai potrivit unei reviste pe gheaţă decât tonului sobru al acestui test asupra rezistenţei morale a sportivului de performanţă. A oricărui sportiv. A oricărui om de voinţă şi ambiţie. A oricărui efort de a nu depune armele chiar dacă armele devin tot mai grele şi tind să te doboare, necum să te susţină. E maratonul de toamnă al fiecăruia dintre noi ajuns la un moment dat la răspântie, când îşi pune întrebarea: să mai continui ori să abandonez? Şi o asemenea întrebare pro­voacă multe nopţi de insomnie şi de inspi­raţie creatorului care nu vede în viaţă numai jumătatea plină a sticlei, dar şi reversul medaliei olimpice, al Oscarului artistic ori al prototipului tehnic câştigător. Cinematografia noastră îşi pune arareori asemenea în­trebări capitale — ea se înghesuie cu răspunsurile — şi de aceea produsele ei în serie sunt euforizante ca reclamele de pastă de dinţi ori morocănoase ca o dimineaţă ploioasă în Buftea. Nici una, nici alta dintre cele două vicii comune — doar că, din umbră pândeşte un al treilea. Asupra lui însă, mai incolo.
     Revenind la pretextul sportiv al dilemei eroului: e mai bine să te retragi în plină glorie, ori să continui până te-a istovit efor­tul şi te-au îndepărtat ceilalţi? Spre cinstea filmului, el nu ne dă indicaţii de procedură, lansează pretextul dramatic, amorsează si­tuaţia omenească — situaţiile ce decurg — şi lasă pârtia liberă, să încerce cine ce cale vrea. Miron Rizea e un performer încăpă­ţânat. El nu abandonează cursa nici după al doilea eşec (era tentat, o clipă, dar s-a răzgândit, îngreunând existenţa celor ce se şi vedeau înlocuindul pe podiumul euro­penelor). Cazul lui e mai special — constată medicul şef — e mai ales cazul unui carac­ter mai dificil, închis, ambiţios, decât cazul unui sportiv de 38 de ani care nu vrea să abandoneze riscând să ajungă din urmă insuccesele. Şi aici filmul dă dovadă de maturitate, când nu-şi îngrădeşte terenul investigaţiei asupra sportului şi sportivilor, ci lărgeşte observaţiile şi asupra altor disci­pline de viaţă: gazetari cancanieri şi veni­noşi, antrenori coţcari, colegi veleitari lip­siţi de scrupule, medici înţelepţi dar nepu­cioşi, neveste încă nedeprinse cu insuc­cesele bărbatului, copii ce nu-şi pot vedea tatăl decât în fruntea listei învingătorilor. Şi atunci ce-i mai rămâne bietului campion decât să se închidă şi mai tare în el, măcinat de un sentiment al eşecului relaţiilor cu ceilalţi, mai dureros decât eşecul de pe pârtia de bob?
     Chiar dacă unghiul iniţial al observaţiilor medicale asupra comportamentului uman-­sportiv se lărgeşte pe parcurs şi cu obser­vaţiile — mai pertinente sau mai imperti­nente ale gazetarului-raisonneur şi mai ales cu constatările campionului însuşi devenit din observat clinic, observator lucid asupra mediului filmul îşi păstrează caracterul de test psihologic. Dar nu până la capăt, şi aici intervine alt pericol: împăcarea caprei şi a verzei. Dramă, da, dar neapărat opti­mistă. De aceea sportivii noştri nu mai mor, suferă doar de accidente (fizice sau morale), dar sunt reparaţi din mers, recuperaţi fizic şi psihic datorită eforturilor supraomeneşti ale medicilor. Ori ale unor pedagogi de modă nouă capabili să scoată din orice delincvent o piatră rară. Capacitatea recu­perator-morală a societăţii e atât de ostenta­tiv scoasă în faţă de obicei, cu atâta grijă pentru a nu cumva să se creadă altfel, încât stai şi te întrebi: pentru cine se mai dau anunţurile mortuare din gazete? Cine mai umple saloanele spitalelor ori ale peniten­ciarelor? Dacă ar fi după imaginea oferită în eastmancolor «aşa ceva nu se există». Păcat că nici măcar în rarele cazuri — cum promitea acest scenariu — când se încer­case o investigaţie mai lucidă asupra reali­tăţii exterioare şi interioare, cerinţe extra­-estetice opresc la jumătate intenţia. De aici senzaţia de neîmplinire, de semnal trist dar în surdină, de superficială tratare a unei situaţii dramatice — în sfârşit adevărată — a unui personaj — în sfârşit nezâmbăreţ ca pentru Color Studio — cu un mediu — în sfârşit nu numai cadru ideal de reclamă ONT. Există în film, nu vă temeţi, şi chipuri senine de tineri sportivi «în formă» (cu conştiinta atuurilor lor telegenice), dar şi destule momente de acreală reală în jurul unui succes care nu-i al tău, al unui articolaş ce nu pe tine te laudă. Există şi interioare frumoase — cu tot ce face viaţa comodă şi plăcută — dar şi o singurătate de soţie ce-şi întâlneşte bărbatul mai mult pe micul ecran decât în dormitorul comun. Există şi copii splendizi ce practică cu graţie judo, dar şi întrebări ce pot face K.O. un campion obosit «aşa-i tată, că tu ai să fii întotdeauna primul?» Atari momente tratate şi regizoral, cu o discreţie a sentimentelor, sunt însă puţine, pierdute printre îndelungi pregătiri de curse sau lansări pe pârtii periculoase, cu bolizi strălucitori şi cu vedete de inter­naţionale. Frumoase alunecări printre cap­cane ale morţii cu nume foarte poetice, filmate de operatorul Gabor Tarko, dar mult prea mult în planuri generale ca să mai stârnească în noi, participarea. Când i se creează condiţia intimităţii, nu numai plein-air-ului, operatorul tratează cadrul cu multă profesionalitate şi poezie izolând un chip întristat, pe un perete albastru şi gol, ca o ameninţare, sau aduce în gros­-plan campionul obosit care în noaptea din ajunul competiţiei pipăie «zidul morţii» pe care se va lansa, cu un simţământ straniu, al inevitabilului.
     Detalii de acest fel te conduceau spre un alt final, mai dur, mai dramatic, mai curajos asumat de autorii filmului... Dar cum nu trebuie să discutăm decât ceea ce se vede în cadru... Ce se vede, deci? Se văd, în primul rând actorii, bine distribuiţi. După impresionantul debut din Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, Valeriu Paraschiv pro­mitea mai mult decât ne oferă aici. Şi totuşi impune la el seriozitatea jocului de o since­ritate necăutată, de-o interiorizare nesubli­niată, cu măsură orgolios, cu farmec ursuz. O revenire care ne bucură: Maria Rotaru sugerând portretul unei soţii discretă şi tandră, dar foarte stângace când trebuie să-şi consoleze bărbatul. Un medic înţele­gător şi perspicace interpretat de Gheorghe Cozorici şi alături de el, lucid, insinuant, cinic până la un punct (ca să nu fie prea «înnegrită» breasla) personajul schiţat cu umor de Grigore Gonţa. Ceilalţi «sportivi», buni, dar nu se prea observă. Fac corp comun (o notă bună) cu peisajul de iarnă, la Poiana, atrăgător cadru de film. Atmos­feră de campionate europene cu agitaţia şi pitorescul specific, «replică modernă» cum o descrie scenariul la un tablou de Bruegel.
     Alte componente ale sintezei (decor, costume, montaj, sunet) numai corecte. Cu adevărat sugestiv e comentariul muzical datorat lui Marius Pop.
(Cinema nr. 3, martie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, cristina nicolae, cronica de film, gheorghe cozorici, stele de iarna film, valeriu paraschiv

Opinii: