REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Stele de iarnă


     Stele de iarnă. Titlul acestui film ar trebui citit probabil cu o intonație ironică, ca și cum vorbele ar fi puse între ghilimele. Cu alte cuvinte: care stele? Știți voi ce-i in inima unei stele când presimte că i-a sunat ceasul ca să cadă, când i se dă brânci de pe firmament, când vede cometa apropiindu-se, împungând cu coada, arătându-i coasa?
     În general, nu cred că trebuie sa facem mare caz de titluri. Titlul nu e decât o vagă promisiune, o ispită, uneori o capcană. Din când în când el poate fi și o etichetă adecvată. Negustorii de peliculă, voind nu numai „să bage bani”, dar să și-i și scoată proliferați, au mania strigăturilor-momeală. Ei spun: În genunchi mă-ntorc la tine. Artiștii au alt gen de inspirație. Ei spun: Singurătatea alergătorului de cursă lungă sau Totul de vânzare sau Oul de șarpe. Noi, nababii, ne permitem de multe ori să ne lipsim și de spiritul practic al comerciantului și de nechezatul Pegasului. Noi spunem: Regăsire, Rătăcire. Avaria, Mânia, Așteptarea, Cumpăna etc. Filmele citate au desigur gabarite diferite, dar titlurile le unifică prin tăierea moțului. Deși toate poțiunile iau forma vasului în care sunt turnate, nu se poate scrie pe toate sticluțele unei farmacii: Lichid. BalauruI candorii profesionale are însă multe capete. Una din scăfârlii (una mică) are geniul titlurilor fade. Dar, basta cu digresiunile, cu diversiunile. Fie și Stele de iarnă!
     Sub titlul acesta care te duce cu gândul la un program tv. din anotimpul rece, nu stau, totuși, așa cum s-ar putea bănui, șlagăre și anecdote pe zăpadă. Lui Mircea Herivan, autorul scenariului, nu-i arde de glume. Dorința lui e să te proiecteze într-o zonă tensionată, scuturată de explozii și implozii. El vrea să vorbească despre starea de competiție în sens universal Și actual; despre pecetea pusă de ea pe destinul celor care intra în joc; despre hipnoza performanței și despre puterea de a renunța la tot ce se situează în afara ei; despre sacrificii; despre asceză; despre euforia campionilor, dar mai ales despre iremediabila Ior singurătate; despre competiție ca fair-play și competiție ca ranchiună, ca otravă, ca drog; despre râsul mincinos al gloriei, despre chipul ei cu multe fețe; despre răceala și tăcerea care se aștern peste câștigător, când el nu mai poate să câștige, când se întoarce acasă fără coroniță; despre ingratitudinea adorației mereu provizorie; despre „mediu” care vrea „excepții”, dar nu le poate suporta; despre timpul ca rivaI suprem al oricărei Iupte, timpul la care se gândea Camus când spunea că rațiunea de-a trăi poate să fie în același timp rațiunea de a muri.
     În fond, din aproximativ aceeași sursă de idei, s-a născut și ceIebrul Network, Stanley Lumet își plasa oamenii într-o rețea de televiziune. Atingând paroxismul, competiția devenea acolo un mod de a ieși din sfera umanului: sub ochii noștri frumoasa directoare de programe se transforma în antropofagă. Filmul nostru nu vrea să iasă din sferă. Dimpotrivă. El ar fi putut să se petreacă în orice strat stăpânit de foamea de performanțe, în orice breaslă. Eroii lui ar fi putut să fie medici, scriitori, cineaști. Scenaristul îi preferă sportivi poate pentru pitorescul mediului (viață la cabana, alunecări spectaculoase pe pista de bob, concursuri internaționale. etc), sigur pentru intensitatea vieții sportive. Anii campionilor sunt îndesați și scurți, de aceea obsesia luptei împotriva cronometrului e la ei mai copleșitoare decât oriunde. E o lume în care bătrânțea vine în plină și înfloritoare tinerețe. Starea pe care se construiesc situațiile filmului în adâncul adâncului e disperarea. Disperarea reținută, conținută, dar cu atât mai patetică, a unui om care va concura „acum sau niciodată”.
     Acestea ar fi punctele de plecare. Punctele de sosire se află pe o altă pistă, de fapt pe pista pe care am întâlnit-o pe Cristiana Nicolae și la filmul precedent, Cumpăna, pe care-l comentam cu tristețe, dar și cu un soi de nădejde. Cum s-ar zice „să dea dumnezeu să n-am dreptate”. Dumnezeu n-a prea dat. Am percheziționat îndelung și repetat pelicula actuală în căutarea unui firicel de fior. Am descoperit un bun moment de îngrijorare posibilul campion vine neștiut de nimeni să pipăie pereții de gheață, zidul morții, de fapt să-și tatoneze destinul; o excelentă încadratură; sportivii la vizita medicală în față și din profil, în spatele unei rețele de pătrate care aparține unui aparat medical, dar ar putea fi și grilajui cuștii lor; o trântire pe zăpadă la capătul unui marș epuizant; o simpatică tresărire comică: nea Titi antrenorul șterge cu podul palmei pista, ca și cum s-ar teme ca scamele să nu baricadeze drumul spre victorie aI oamenilor săi. Deși lung, mult prea lung, pregenericul e sugestiv; siluetele ciudate ale unor inși cățărați pe un imens perete, un zid până la cer pe care oamenii-păsări ar vrea parca să-l escaladeze sau cel puțin să-l străpungă în acordurile unei muzici din capul locului angoasate, insomnioase, prevestitoare de stres (Marius Pop) ― câteva clipe de frison metafizic deschizând porțile spre o lume care n-are nimic de-a face cu frisonul mai sus pomenit, o lume a „delonurilor” multicolore, cu cât mai multe fermoare, croite cât mai „oț”, o lume cu interioare șic, cu luxoase holuri de motel încă nedegradat, o lume de peisaj montan cu multă nea, cu mult soare, cu multe fetițe ciripitoare, râzăcioase, vrăbiuțe cu schiul rupt și cu nici o urmă de ecou din lumea de jos, care nu locuiește în cochete vilișoare și nu pleacă la St. Moritz, localitate al cărui nume crainicul sportiv (intenție ironică?) îl pronunță ca și cum ar fi vorba de domnul Moriț de la etajul patru.
     Cu toată simpatia (recunosc feministă) pe care o port din principiu acelor brave femei care au energia și curajul să înfrunte duritățile meseriei de regizor de film, trebuie să mărturisesc că după tevatura stârnită de ultimul ei film, așteptam de la Cristiana Nicolae nu un act de cascadorie, ci o perioadă de reculegere, de ambiționare. Regizoarea era datoare, să ne demonstreze că ne-am înșelat. Nu numai că n-a făcut-o, dar a făcut aproape tot ce se poate ca să ne dea dreptate, o dreptate nedorită de nimeni, nici chiar de infamul mofturosul critic care știe, dacă bineînțeIes nu e oligofren, că biata lui „operă” nu se poate constitui atâta vreme cât lucrează la demolări. Temeritatea regizoarei e impresionantă, e stupefiantă. La proba curajului — ea bate toate recordurile. La proba profesionismului — absent! Regizoarea nu știe sau nu poate, sau nu vrea să descifreze partitura, să-i descopere cheia, să se plaseze înăuntrul unui sentiment dominant, să costruiască o linie directoare, să reliefeze, să decupeze semnificantul, să pună accentele, să strângă sau să despIetească acțiunea după trebuințe, să umple cadrul, cu senzații complementare, cu informații optice, etc. etc. etc. Conflictul are loc la nivelul replicilor și al fizionomiilor cu maxilarele strânse. Situații importante (de pilda incidentul la un concurs internațional la care oamenii noștri sunt șicanați) se ratează din neputința de a descompune și recompune cinematografic starea de încordare, de perplexitate, de revoltă la nedreptate, starea de frângere. Obținerea unei anume densități nu pare a fi o preocupare. Scene de la aeroportul Otopeni, lunga filmare a fațadei aeroportului, lunga cursă a unui autoturism care coboară pistele aeroportului, repetatele coborâri cu bobul rulează parcă de plăcerea rulatuIui, fără încărcătura emoțională, fără preocuparea pentru obținerea unei atmosfere care pentru a se închega are nevoie de ceva mai mult decât de o figurație mereu stingherită și de bandă sonoră plină de O.K.! ready! ciao! scurt-scurt! depechez-vous! În aceste condiții e greu de spus dacă regizoarea nu i-a ajutat pe actori sau actorii nu și-au sprijinit regizoarea.
     În pofida unor asemenea opinii aud că filmul a avut un frumos succes la Brașov. Boberii noștri au fost încântați că au și ei un film al lor. Publicul a aplaudat satisfăcut. Să dea dumnezeul deja citat ca bucureștenii să se distreze la fel de bine.
 
 
(România liberă, 2 aprilie 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cristiana nicolae, ecaterina oproiu, stele de iarna

Opinii: