REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Stejar, extremă urgență” – cronică de film


     În vara anului 1944, de-a lungul unui front lung de mii de kilometri, loviturile forțelor aliate dereglau uriașa mașină de război germană și numai «miracolul superarmei secrete», neîncetat promisă de Hitler, mai întreținea speranțele naziste. În a 24-a oră a războiului, timpul apropia, oră cu oră, colapsul hitlerismului și marea miză a generalilor lui Hitler era tocmai înghețarea ofensivelor aliate, stabilizarea frontului, prelungirea războiului până când…
     În vara anului 1944, România era un obiectiv strategic capital în această ultimă încercare a Germaniei naziste de a evita loviturile mortale ale războiului. România era practic ocupată de Germania cu concursul dictaturii militaro-fasciste antonesciene. Politica de aservire economică și militară a țării întâmpina însă ostilitatea maselor populare, iar armata română aștepta momentul de a se putea elibera de un aliat impus cu statut de cotropitor. La Berlin era cunoscută această fragilitate, această inexistență practică a alianței cu România, dar înaltul stat major nu voia să renunțe la România, ultimă redută naturală (Carpații), ultim rezervor de petrol al armatei germane. Și așa s-a ajuns la întocmirea planului «Margarethe II», de ocupare militară totală a României cu toate consecințele decurgând dintr-o atare operație.
     Am făcut această schițare a premizelor istorice ale evenimentelor care se petrec în filmul regizorului Dinu Cocea — scenariul: Horia Lovinescu și Mihai Opriș — pentru a scoate în relief importanța acestor evenimente, a rolului major pe care l-au avut pentru soarta României și, într-o măsură deloc neglijabilă, și pentru soarta războiului. Stejar, extremă urgență ne povestește modul în care colaborarea dintre cadre importante ale armatei române și Partidul Comunist Român au dus la aflarea datelor planului «Margarethe II», la acțiunile întreprinse pentru a împiedica, în ultimul moment, punerea lui în aplicare, prin întoarcerea armelor împotriva armatelor naziste, prin declanșarea insurecției de la 23 August 1944.
Istoria în portrete
     Deși acțiunea filmului abundă în peripeții, iar peripețiile în suspens, este interesant de notat că în final sentimentul — pozitiv — pe care ni-I lasă Stejar, extremă urgență, este de a fi nu atât un film «de acțiune» ci un film de caractere, un film de caracterizare tipologică a momentului istoric. Cineaștii reușesc printr-o suma de observații psihologice să fixeze pe peliculă interesante portrete, caracteristice în plan uman unui moment de răscruce. Căpitanul Udrea (Constantin Diplan) și comunistul Toma (Amza Pellea) personalizează două linii majore de forță ale pregătirii și punerii în mișcare a insurecției. Misiunea căpitanului Udrea începe după ce cadre importante din conducerea armatei române înțeleg necesitatea obiectivă de a acționa conform planurilor și indicațiilor Partidului Comunist, pentru a putea smulge România dintr-o alianță catastrofală, pentru a începe marea luptă a eliberării de sub dominația germană, de sub guvernul fascist instalat la conducerea țării. Udrea este un militar de carieră, cu excelente caracterizări profesionale și al cărui «apolitism» nu exclude convingerile sale antifasciste cât și patriotismul său neprecupețit. El l-a cunoscut pe von Richter, maior SS, un element important al Comandamentului german la București, în timpul unui stagiu militar în Germania, fapt care devine foarte prețios, dată fiind poziția lui von Richter pe lângă baronul von Keil, conducător al misiunii germane în țara noastră. Relațiile lui Udrea cu comunistul Toma — care face parte din vasta mișcare subterană a celor care sabotează mașina de război germană, a celor mobilizați continuu în marele război popular împotriva fascismului — aceste relații sunt îngreunate de legătura sentimentală pe care Toma o are cu sora căpitanului, legătură cu care acesta nu e de acord. Treptat însă, antipatia personală dispare și Udrea se apropie de comunist, cucerit de franchețea lui jovială, de capacitatea lui de a-și asuma riscuri și răspunderi, de măsura cu care știe să vorbească sau să se oprească din vorbit.
     Filmul Stejar, extremă urgență este un omagiu sincer adus luptei poporului român, într-un moment capital al istoriei sale; evenimentele care se petrec în film, personajele care trăiesc aceste evenimente, sunt reprezentarea unei înfruntări totale — bine contra rău, libertate contra oprimare, viață contra moarte. S-ar putea obiecta o pondere cam mare dată, ca întindere a descripției, unor personaje negative ca maiorul SS Werner von Richter (lon Caramitru) sau baronul von Keil (Vasile Cosma), replică a acelui «baroane» (von Killinger) din pamfletul arghezian. Personajele negative ne dau însă în acest film măsura primejdiei. Atenția acordată adversarilor conferă filmului valabilități de argumentare: lupta este dură, victoriile dificile și scump plătite. Dușmanii nu sunt niște umbre, niște marionete mai mult sau mai puțin caricaturizate de vehemența poziției noastre, și astfel filmul reușește să nu fie facil, reușește să nu fie artificial.
     Werner von Richter este un om marcat de război, ca acel personaj al lui Hemingway din «Și soarele răsare» căruia o schijă îi curmase bărbăția. El trăiește acest accident ca pe o dramă personală, ceea ce-I face să fie, pe de o parte închis în sine, distant și neliniștitor de grav, și pe de altă parte să se dedice războiului cu o intensitate aproape sinucigașă. Este singurul, în anturajul decadent al baronului von Keil, care înțelege amploarea mișcării pe care comuniștii români o pregătesc; este singurul care intuiește ecoul larg pe care chemarea comuniștilor îl are în rândurile poporului. Este conștient, deci primejdios, în măsura în care insistă pentru punerea imediată în aplicare a planului «Margarethe II». Baronul von Keil vede însă lucrurile cu totul altfel. El trăiește pe picior mare, dă recepții, și cu un fel de inconștientă suficiență pare să nu dea doi bani pe comunicatele militare dezastruoase, continuând să creadă, dacă nu în victorie, cel puțin într-un statu quo nedeterminat, în care recepțiile să continue, iar el să poată oferi în continuare bijuterii unei frumoase violoniste (Irina Petrescu), despre care știe că e o proscrisă după legile celui de al III-lea Reich, dar pe care o curtează totuși cu o politețe țeapănă și cu insistențe oscilând nesigur între tonul imperativ și tonul implorant.
Istoria în fapte
     Înfruntarea între personaje, care de fapt reprezintă înfruntarea a două lumi, este orchestrată de scenariști și regizor într-un film de tensiune cu nenumărate răsturnări de situații. O haină aruncată pe scaun, care trebuie controlată, o cheie care trebuie furată, un revolver ascuns într-o vază — obiectele joacă în film, în jurul lor se petrece un adevărat balet al personajelor, plin de mișcări neprevăzute și de surprize, un joc a cărui miză este de o importanță capitală.
     Regizorul Dinu Cocea, după experiența acumulată în aventurosul serial al Haiducilor, și depășind tonul cam artificial din Parașutiștii, reușește un film solid, în sensul rigorii dramatice cu care sunt povestite evenimentele. Trebuie de asemenea amintit că forța de evocare a filmului este îmbogățită de regizor prin intercalarea pe parcursul acțiunii a mai multor secvențe documentare: marile bulevarde ale capitalei bombardate, un discurs frenetic al lui Hitler, case prăvălite în nori de praf — și miza suspensului devine concretă, materială, esențială.
     Interpretarea gravă, epurată de efecte a lui Constantin Diplan, partitura în tonuri malefice jucată inteligent de lon Caramitru, portretul întunecat și apăsător căruia îi dă contur Vasile Cosma, compoziția lui Amza Pellea, plină de detalii luminoase, farmecul trist al personajului interpretat de Irina Petrescu (deși multe din secvențele în care apare actrița au fost tratate într-o lumină oarecum ireală, plină de lirism, care distonează cu tonul general al filmului) — toate aceste creații actoricești valoroase, ca și debutul strălucit al compozitoarei Cornelia Tăutu cu o partitură intensă, melodică, desfășurându-se în fraze de mare pregnanță, ca și imaginea sobră a lui lon Marinescu, știind să folosească cadraturile strânse și expresivitatea gros-planului, continuând fără rupturi evidente tonul imaginilor de arhivă, ca și scenografia lui Radu Călinescu și costumele Hortensiei Georgescu, evocând cu minuțiozitate o epocă — toate aceste elemente contribuie la reușita acestui film care nu e de neglijat la dosarul impresionant al filmelor despre insurecția de la 23 August.
 
(Cinema nr. 8, august 1974)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dan comsa, dinu cocea, stejar extrema urgenta film

Opinii: