Plan lung, filmat de jos frumos plan al cetății de scaun a Moldovei la mijlocul zbuciumatului veac al XV-lea. Un cor de bărbați murmură cântecul lui Ștefan «domn cel mare/ seamăn pe lume nu are...» Chenar aurit, de legendă, la un film ce devine pe parcurs adevărată lecție de istorie și cultură patriotică, ilustrând o pagină din istoria Moldovei și a falnicului său zimbru, Ștefan cel Mare. Subtitlul filmului restrânge de la început aria: Vaslui – 1475; deci nu un vast portret al luminoasei figuri din istoria neamului nostru și-au propus autorii (scenariul: Constantin Mitru –
Mircea Drăgan; regia: Mircea Drăgan), ci sarcina, mai restrânsă, a evocării unui singur moment din eroica luptă a poporului nostru pentru apărarea ființei naționale și neîngenunchierea țării, și anume victoria lui Ștefan cel Mare asupra invadatorilor turci la Vaslui, anul de grație 6983. Pregătirii temeinice, în cele două tabere, a înfruntării dintre 40.000 moldoveni și o armată de 120.000 de mercenari ai sultanului, îi e închinată întreaga serie l a filmului. Seria și cea mai îngrijit lucrată, în respect pentru tabloul politic atât de complex al vremii. Tabloul e urmărit îndeosebi în cele două ambianțe adverse: fastuoasa curte a lui Mahomed al ll-lea și cetatea Sucevei sub Ștefan. Ambianțele umane și scenografice sunt bine gândite: strălucirea extatică a curții otomane, împietrită parcă în admirație față de marele cuceritor al Constantinopolului, cu protocolul de supuși tăcuți sau uneltind abile intervenții diplomatice, în contrast cu odăile austere dar familiare, ca de mănăstire, ale Sucevei, cu multă mișcare în ele, mișcare imprimată de personalitatea energică a domnitorului și de relațiile lui deschise, tumultuoase cu cei din jur. O fructuoasă colaborare a regizorului cu scenograful (costumele și decorul
Aureliu lonescu), finalizată în această direcție, e neglijată, din păcate, în decoruri cum ar fi odăile concepute într-o viziune de folclor artizanal din conacul comisului Manole, casa fugarului Mihu sau iatacul fetei logofătului Toma.
Două forțe actoricești,
Gheorghe Cozorici (în monumentalul rol al lui Ștefan cel Mare) și
Gheorghe Dinică (trufașul Mahomed al ll-lea) se înfruntă de la distanță, fără a se întâlni în același cadru, stimulate de pasionatul duel istoric al veacului XV — duel cu prelungi ecouri în conștiințe Pe de o parte o mare putere a timpului, Imperiul otoman, căreia părea că nimeni și nimic nu-i mai poate sta în cale, iar pe de alta o țară mică, îndrăznind să înfrunte primejdia cu o temeritate devenită aproape legendă, pentru a-și putea menține ființa și demnitatea națională. Tot ce cunoaștem din istoria trecută și recentă a patriei noastre răsună răspicat în acest film. Un film ce ne amintește limpede nu numai continuitatea tradiției de luptă a poporului ce a înțeles să se sacrifice de câte ori a trebuit să-și apere independența, dar și continuitatea unei politici curajoase a marilor bărbați ai acestui neam dârz, pildă și pentru alte popoare aflate la răspântia apusului cu răsăritul.
Ceea ce în film e încorporat firesc, în acțiunile și atitudinea personajelor față de ideea de abnegație și solidaritate cu voința domnitorului îndrăzneț, imprimă peliculei sobrietatea și măsura care ni-l amintesc pe Mircea Drăgan cel din
Setea, cel din
Lupeni. Există însă și un retorism țâșnit din avalanșa de fraze, de întorsături mult prea literare pogorâte din hrisoave, poate frumoase, în sine, dar greu de rostit pentru interpreții ce nu se pot salva întotdeauna de tonul ceremonios și declamatoriu care scade firescul, vibrația emoțională a unor momente din film. Cu acuratețe au fost lucrate portretele unora dintre boierii moldoveni (îndeosebi Jderii, variată suită tipologică cunoscută de spectatori din filmul anterior,
Frații Jderi) sau câteva expresive tipuri din suita sultanului (Soliman-pașa, interpretat de
Colea Răutu, Ali-beg (
Ștefan Velniciuc), Hans Schwartz-ul lui
Emmerich Schäffer și alții). Operatorul Mircea Mladin găsește aici strălucirea pe care trebuie s-o aibă în general imaginea spre a însufleți și sentimentele nu doar cuvintele personajelor intrate în scenă. Amintim doar câteva din expresivele portrete ale Mariei de Mangop (
Violeta Andrei), Marușka (
Ana Széles), Sultana Mare (
Dina Cocea), doamna lui Radu Vodă (Lucia Rîpeanu). O notă deosebită pentru compozițiile realizate de machieuza Ana Stan.
Partea a ll-a a filmului, seria acțiunii propriu-zise, timpul în care se desfășoară spectaculoasa bătălie de la Vaslui, pierde din sârgul profesional al primei părți. Figurația apare aici cam stângaci condusă, fară inventivitate, fără linii de forță precise (liniile de forță ale dramaturgiei și ale compoziției plastice); imaginea devine ternă, ritmul lâncezește tocmai când ar fi trebuit să devină mai dinamic. Câteva sugestii poetice (pâcla în care înaintează, fantomatic, călăreții turci și siluetele ca de legendă ale răzeșilor lui Ștefan) sunt înghițite într-un tablou general insuficient diferențiat.
Coloana sonoră (muzica datorată lui
Theodor Grigoriu, sunetul, inginerilor
Silviu Camil și
A. Salamanian) reușește să scoată din anonimat imaginea acestor secvențe, realizând o învălmășeală mai expresivă în «audio» decât în «video», sugerând amploarea bătăliei pe viață și pe moarte purtată la Podul Înalt.
Finalul filmului — pomenirea celor căzuți în luptă, uriașul mormânt colectiv, piramidă străjuită de torțe și crengi de brad, pios omagiu al bravurii moldovenilor — recâștigă emoția spectatorului, alăturând-o patosului cu care filmul înalță un imn de slavă eroismului poporului român.
