Septembrie de Timotei Ursu: am revăzut cu emoția de premieră acest film surprinzător prin puterea adevărului său tragic, care nu încetează să ne farmece curiozitatea, dar și să ne mai pună întrebări. Căci — dincolo de simplitatea sa de David înfruntând pe uriaș cu mâinile goale — filmul are un subtext problematic grav, o forță de pătrundere în miezul lucrurilor ce se explică nu numai prin transparenta franchețe a imaginii, ci mai ales prin modul atașant de a gândi lumea și cinematograful.
S-a vorbit în unele cronici, cu oarecare superioritate, de sinceritatea din Septembrie, ca de o calitate foarte la îndemână, care i-ar explica tot succesul. A fi sincer este, într-adevăr, o cale de pătrundere în artă pentru unii autori (după cum, pentru alții, calea este opusul, numin du-se fie sofisticare, fie ironie, fie sarcasm, grotesc, idilism, patetism, convenționalism sau direct minciună). A fi sincer pare într-adevăr un lucru simplu. A fi sincer pare obligatoriu. Și, totuși, cred că drumul până la această sinceritate este cel mai greu. Ca să fii sincer trebuie să cunoști toate capcanele de care să te ferești. Ca să fi sincer, trebuie întâi să fi trecut prin toate stările, să fi avut o adâncă experiență de viață, iar apoi simț al culturii. Sincer se poate crede și insul incult și lipsit de sensibilitate, dar sinceritatea artistică presupune o filtrare a ei prin modelele bunului gust. Timotei Ursu a făcut de toate: filologie și literatură, documentar și crăinicie, șantier și televiziune; a scris scenarii a dat idei, a filmat cu aparatul pe umăr, a jucat roluri episodice, a bătut mii de kilometri de drumuri. Toată această experiență i-a dat certificatul vieții și l-a învățat, mai ales, că viața nu începe și nu se sfârșește odată cu noi. Toată această trecere prin noroaie și roze i-a dat dimensiunea răbdării, l-a deprins să-și aștepte dreptul la sinceritate. Scenariul acesta, de pildă, scris prin 1969 împreună cu Adrian Dohotaru, a trebuit să aștepte opt ani prin diferite sertare de redacții, și marele merit al autorilor este că nu l-au uitat. Dar în lungile clipe de speranță și dezamăgire filmul s-a copt, adevărul său a crescut. Septembrie a irupt în filmografii într-un moment când pe ecranele obosite de clișeele producțiilor „pentru (sau despre?) tineret” era mai mult ca oricând nevoie de dragoste și solidaritate, chiar dacă filmul ne duce la aceste sublime noțiuni prezentându-ne opusul lor tragic — ușurința și singurătatea.
