REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Spre o poetică a criticului


     Cartea de film
     Încep prin a-l felicita pe Florian Potra pen­tru hotărârea și hărnicia lui — demersul înce­put acum nici patru ani continuă conform planului anunțat —, flori foarte rare în peisa­jul criticii de film românești în care condeiele cronicarilor, deprinse cu intervențiile de scurtă respirație, pregetă să se desfășoare pe spațiul extins al unei cărți.
     Ne aflăm, așadar, în cea de a doua sală a „muzeului-filmar imaginar” consacrate opere­lor ce evocă prezentul (amintesc că „Aurul filmului 1” s-a ocupat de opere evocând tre­cutul), adică ceea ce, îndeobște, este numit impropriu „film de actualitate” (sintagme la fel de aberantă ca și importatele „lungmetraj artistic” sau „documentar artistic”).
     Chiar dacă în această sală — ca de altfel și în precedentă — așezarea celor 29 de exponate nu este defel aleatorie, consumatorii de artă care îi trec pragul au libertatea să le vi­zioneze după gustul, puterea de înțelegere, răbdarea și interesul fiecăruia. Este o, nu știu cât de inspirată, figură de stil pentru a subli­nia pluralitatea nivelelor de lectură ale aces­tui volum care poate fi privit:
     — ca o înmănunchere de eseuri scrise de către un om de cinema documentat și cult care, bazându-se pe o îndelungată activitate de cronicar și publicist cinematografic, ne propune acum incursiuni în universul câtorva filme selecționate după pofta inimii lui, cu alte cuvinte, ne oferă lecturi noi pe baze vechi, menite se descopere și să analizeze fericitele momente de maximă împlinire ale fie­cărei pelicule în parte:
     — ca o suita de teme (formulate prin titluri de capitole) regăsibile în filmul inspirat din contemporaneitate și ilustrate prin câteva pe­licule alese din filmoteca de suflet a autoru­lui, pelicule interșanjabile în măsura în care au o valoare polisemantică, și se presupune a fi astfel din moment ce au fost preferate al­tora. Florian Potra însuși recunoaște de pilde (p. 144) ca Proba de microfon și Pas în doi ar fi putut figura la fel de bine în capitolul poe­ziei cinematografice ca și în cel al gustului pentru realitate, după ce relevase (p. 115) „spiritul documentar” al aceleiași. Probe de microfon, ceea ce i-ar fi îndrituit prezenta și în capitolul cu acest titlu. Și discuția se poate extinde la multe dintre filmele analizate;
     — ca o nouă etapă pe drumul deschis în urma cu patru ani din „nevoia (...) dacă nu de a depăși, măcar de a îmbogăți (...) vechea, stagnanta estetică a filmului sau, cum s-a statornicit cu mai multă luciditate, diversele poetici personale ale cineaștilor” (din prefața primului volum), adică pe drumul spre acea „Aesthetica in motu” care se anunță a fi „Au­rul filmului 3”:
     — în sfârșit, dar nu în ultimul rând, ca un posibil portret al criticului de film.
     Fără a se propune, în mod explicit drept model (ar fi fost o demonstrație de orgoliu care ar fi depășit granițele emulației critice), Florian Potra aduce în discuție, atât prin enunțuri teoretice cât și prin elaborarea prac­tică a volumului în discuție, câteva dintre ca­racteristicile, menirile și prerogativele criticu­lui de film, și bine face, pentru că numai ast­fel pot fi zdruncinate unele păreri, cel puțin bizare, referitoare la această îndeletnicire, cum ar fi, de pildă, ideea unei critici de film justițiare. Nu de mult, în cadrul unei întâlniri profesionale, am înregistrat întrebarea uimită și malițioasă pe care o regizoare o adresa unui critic: „Considerați critica altfel decât profund obiectiva? Atunci ce diferență mai este între un critic și un spectator obișnuit?”
     Acestei regizoare și multor altora, Florian Potra le demonstrează că actul critic se face numai cu subiectivitate (a nu se citi părti­nire), o subiectivitate născută din știința și conștiința celui care îl comite sub oblăduirea unor spirite tutelare ce și-au pus adânc am­prenta pe gândirea sa. În cazul lui Potra este Blaga. Dar și Croco, Gramsci, Aristarco, dar și o seamă de alți reprezentanți ai gândirii literare și artistice italiene din perioada pos­tbelică.
     În aceste condiții, o simplă statistică a selecției de filme delimitează clar zona afinităților autorului (Italia — 9 filme, RFG — 7, România — 5, Japonia — 2, Franța — 2, SUA, Spania, Suedia. URSS — câte 1), afini­tăți mai puternice decât justificările sale teo­retice (p. 79 vezi începutul cap. III).
     Structurata pe aceste faze, demonstrația scoate la iveală un alt adevăr al practicii cri­tice, e mult mai lesne să critici decât să lauzi, să desființezi decât să creezi. O întorsătură de fraze, un epitet, o lovitură deasupra sau chiar dedesubtul centurii sunt suficiente pentru a-ți culca adversarul la pământ. Din fericire, auto­rul se străduie să-și țină în frâu mintea, limba și mâna, deși nu se poate abține să nu biciuiască puțin veșnicii săi cai de bătaie” filmul hollywoodian și cel francez. În locul lui m-aș fi lipsit bucuros de considerațiile referitoare la Hitchcock, autorul de „hoțomănii cinema­tografice”, la acei „provinciali francezi” care au fost regizorii Noului Val sau la autodidac­tul necioplit numit Alain Resnais. Și asta nu pentru ca afinitățile mele sunt altele, sau, mai bine zis, sunt mai diversificate, ci, în primul rând, pentru că asemenea considerații mi se par nepotrivite cu ținuta autorului și a volu­mului de față.
     A nu se înțelege că pledez pentru un critic de o excesivă sobrietate. Dimpotrivă. Îmi place mobilitatea cu care Florian Potra trece de la întâmplări trăite, la fragmente de scena­riu și de la consistente demonstrații teoretice, la verdicte lapidare și pline de umor; îmi place îndemânarea cu care adună în aceeași pagina (93) realismul unui anume cinemato­graf japonez de tipul Insula sau Femeia nisi­purilor cu virtuțile unui scurtmetraj de di­plomă semnat de un tânăr și talentat operator român (Vlad Păunescu) și cu amintirea unei „Glosse” eminesciene recitate cândva de Aura Buzescu. Această disponibilitate asociativă este unul dintre semnele freamătului interior ale vivacității spiritului, proprii mai degrabă actului creației decât actului critic, înțeles în­gust ca disecție a unui organism constituit, finit. Apropierea dintre creație și critică con­stituie fundamentul poetice personale a lui Florian Potra, care își propune să fie „în preajma artistului ca un modern, dezinvolt și absolut dezinteresat serviciu de asistență sufletească și artistică, fie și numai în ipostaza de interlocutor avizat”
     Deocamdată atât. Să așteptăm „Aesthetica in motu”.
(Cinema nr. 5, mai 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cartea de film, cristina corciovescu, critica de film, florian potra

Opinii: