REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Speranţa” – cronică de film


     Orice film dedicat unei personalităţi din istorie — fie ca istoria înseamnă ieri sau acum 2000 de ani, — cere din partea autorilor o muncă de reconstituire, vecină ca specific şi rezultate cu munca arheologică. Marile personalităţi nu au trăit semănând în dreapta şi în stânga urme pentru posteritate, ele au trăit pur simplu şi-au îndeplinit rostul şi rolul istoric, iar acea trăire nouă ne scapă, oricât de numeroase ar fi documentele, actele, mărturiile care o atestă. Portretul unei personalităţi este aproape imposibil de restituit cu fidelitate, el poate fi cel mult intuit şi sugerat.
     Este clar că autorii scenariului — Mihai Creangă, Şerban Creangă, lon Pavelescu — au ştiut acest lucru. Story-ul lor nu impune portretul rigid şi de neclintit al omului numit Ştefan Gheorghiu, acel autodidact fascinant, acea prezenţă puternică şi puter­nic magnetizantă pentru epoca sa, tra­sează (uneori apăsat, prea apăsat în verbe care precis ţin de limbajul timpului, dar care sună oarecum ciudat în urechile spectato­rului de azi), alteori cu delicateţe, alteori cu umor, întotdeauna cu căldură liniile direc­toare ale unei balade cinematografice. Spe­ranţa lui Şerban Creangă scapă de uscă­ciunea unei «Iecţii de istorie» şi devine «un film de atmosferă» (la obţinerea ei contri­buie de altfel cu folos decorurile scenografu­lui Nicolae Edulescu, costumele Lidiei Lu­ludis, dar mai cu seamă, muzica simplă, ataşantă scrisă de Nicu Alifantis). Un film de atmosferă, deci cu parfum, cu parfum dar şi cu miros tare, miros de ţiţei, de mize­rie, de luptă, de suferintă, dar şi (da, şi) de speranţă.
     Regizorul urmăreşte strict linia de baladă a filmului, decupajul său «strânge», «taie», «mărunţeşte» prea lungile discursuri în cadre expresive, cu forţă emoţională şi im­pune imaginii semnată de Florin Paraschiv aceeaşi ambiţie de expresivitate. Speranţa este un film al portretelor şi detaliilor semni­ficative (legate şi dezlegate cu mână sigură şi nerv de «foarfeca» monteuzei lulia Vin­cencz), un film care recompune atmosfera unui om şi a unei epoci, fără pretenţia ab­surdă de a epuiza şi omul şi epoca, cu do­rinţa mai modestă, în schimb mai decentă, de a propune o viziune personală asupra acelui om şi acelei epoci. lar viziunea per­sonală a regizorului Şerban Creangă a ră­mas sub semnul tandreţii, al «căldurii umane», Şerban Creangă nu este regizorul marilor desfăşurări de forţe (de altfel sec­venţele mai puţin convingătoare ale filmu­lui său sunt tocmai acelea care cer ştiinţa marilor desfăşurări), el este regizorul micro­climatului, el este analistul stărilor sufle­teşti şi al relaţiilor cu simplitate omeneşti. La atingerea lui, figura în mod sigur mai viguroasă din moment ce a lăsat o urmă atât de adâncă în istoria clasei muncitoare, a celui care s-a luptat pentru «pline şi demni­tate» într-un timp în care a avea o pâine însemna aproape automat renunţarea la demnitate, coboară de pe piedestalul isto­riei în stradă. Ea pierde, desigur, în înălţime, în schimb câştigă la fel de sigur în suprafaţa de contact cu publicul spectator. Ştefan Gheorghiu — aşa cum l-au conceput au­torii, aşa cum l-a dorit regizorul — interpre­tat de tânărul debutant George Şofrag cu înţelegere, cu sensibilitate, dar şi cu o patimă exterioară temperamentului său, este mai puţin o personalitate magneti­zantă şi mai mult un om de bună credinţă, de mare bună credinţă, un erou prin vocaţie. De altfel, chiar scenariul propune şi subliniază apăsat modelul unui asemenea erou prin vocaţie, stăpânit în aşa măsură de ideile sale, încât aproape că nu mai are existenţă proprie, ci există doar în măsura în care îşi realizează ideile, personaj pândit de un anume schematism binecunoscut filmului românesc, dar care aici se salvează tocmai prin cantitatea de detalii umani­zante cu care este «înarmat», prin suflul de sinceritate — o sinceritate candidă, aproa­pe de candoarea copiilor — pe care in­spiră interpretul. Aceeaşi aripă umanizantă atinge şi celelalte personaje, mai mult sau mai puţin principale ale filmului. Dobro­geanu Gherea (George Constantin), I.C. Frimu (Octavian Cotescu), Nae Georgescu (Val Săndulescu), Maria Câmpineanu (Va­leria Seciu), sora Yvonne (Carmen Galin), prefectul Radovici (Constantin Codrescu), Mitu Cârligeanu (Ovidiu Schumacher), Pe­trea (Florin Zamfirescu), Avădanei (Gelu Colceag), Covalschi (Gabriel lencec) — personaje pe care actorii le acoperă cu măiestrie sau numai cu pasiune şi convingere, oricum cu aceeaşi bună-credinţă care pare să fie cuvântul de ordine al Speranţei.
     Sigur, filmele nu se fac numai cu bună credinţă, şi Speranţa nici nu se hrăneşte numai din bună-credinţă, ci şi din expe­rienţa de regizor a lui Şerban Creangă — atât de mică şi atât de sporadic împlinită încât nici nu ştiu cum a devenit totuşi o expe­rienţă. De la debutul său — Căldura — 1969 au trecut zece ani şi Speranţa este abia al patrulea film, şi este, după părerea mea, cel mai împlinit dintre filmele sale, cel mai matur, cel mai viguros ca expresie cinematografică. Pentru Şerban Creangă, deci, Speranţa este nu numai o victorie cinematografică, ci şi una pur omenească: victoria asupra timpului pierdut — cine poate să spună de ce?
(Cinema nr. 12, decembrie 1979)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, eva sirbu, george constantin, mihai creanga, serban creanga, speranta film, valeria seciu

Opinii: