După o lungă şi nemeritată absenţă (ultimul film –
Proprietarii - în 1974), regizorul
Şerban Creangă reapare pe ecrane cu
Speranţa, evocare a personajului fascinant şi destul de puţin cunoscut care a fost Ştefan Gheorghiu.
Bazându-se pe o documentare rigoroasă asupra unei epoci generoase în idei şi personalităţi progresiste, autorii scenariului (Şerban şi
Mihai Creangă, Ion Pavelescu) au ales în mod deliberat o formulă discursivă, surprinzând în viaţa eroului momente, aparent disparate, care jalonează însă formarea şi afirmarea unei conştiinţe politico-revoluţionare. Asemenea lui
Joe Hill (
Speranţa aminteşte nu o dată de filmul lui Bo Widerberg) Ştefan Gheorghiu peregrinează – el prin Ţara Munteniei – cunoscând viaţa de mizerie a poporului. Ridicându-se împotriva manevrei diversioniste de creare a unor aşa-zise corporaţii care îi cuprideau atât pe exploataţi cât şi pe patronii lor, Ştefan Gheorghiu luptă şi reuşeşte să-i organizeze pe muncitori în sindicate autentice, menite să le apere interesele fundamentale.
Desigur că principalele riscuri ale unui asemenea film erau aprioric retorismul şi didacticismul. Autorii le-au evitat concentrându-se asupra creării atmosferei de început de secol în România, asupra redării climatului de emulaţie spirituală caracteristic mişcării socialiste româneşti. Procedând cu măsură şi bun gust, ei au izbutit să sugereze acea ambianţă fals patriarhală în care o mână de pionieri ai socialismului ştiinţific, moştenitori ai ideilor revoluţionare de la 1848, trezeau masele populare la lunga şi crâncena bătălie pentru dreptate socială.
Mai slab este portretul personajului principal care, deşi are aproape toate datele eroului real – inteligenţă, tenacitate, blândeţe, căldură, dragoste de oameni –, nu este acea flacără care a ars repede ca o vâlvătaie (Ştefan Gheorghiu a murit la 35 de ani de tuberculoză), nu este oratorul înnăscut care ştie să-şi electrizeze ascultătorii, nu este bărbătul fermecător care ştia să inspire şi prietenie şi iubire. Debutantul George Şofrag are meritul de a fi conferit discreţie şi tact, dar nu i-a insuflat şi vigoarea subiacentă necesară.
Distribuţia este excelent alcătuită şi condusă de către regizorul Şerban Creangă care a reuşit să scoată din tiparele lor obişnuite pe o serie de interpreţi foarte cunoscuţi (
George Constantin,
Octavian Cotescu,
Constantin Codrescu), să readucă pe ecran unele figuri uitate (Val Săndulescu) şi să impună atenţeie publicului o seamă de actori tineri, mulţi dintre ei încă pe băncile Institutului de teatru, care deţin majoritatea rolurilor de planul doi.
O menţiune specială merită imaginea semnată de
Florin Paraschiv care cu acest film se înscrie printre cei mai buni operatori ai cinematografiei noastre.
După această plăcută reîntâlnire cu fraţii Creangă, aşteptăm următorul lor film plasat în aceeaşi epocă, dar de o factură dramaturgică diferită şi care se va intitula
Labirintul.
