Un tânăr inginer se trezește astenic. Ca sa nu mai ia buline se întoarce — provizoriu — pe locurile natale. Omul vrea liniște, dar coteiul latră la luna, (și la Saturn), cocoșul gazdei lucrează și el, în schimb de noapte. Insomniile aduc idei. Nu ideea sa meargă la pescuit, cum îl îndeamnă cei din jur, ci „să lase o urmă”. Să facă și el ceva. Ce? De pildă o microhidrocentrală. Primarul se lasă greu, dar până la urma închide ochii. Lasă-mă să te las! Junele „se zbate”. Pe filieră, „factorii” sunt când nepăsători, când scumpi la tărâțe. Mușchetarul uită de astenie și până la urmă cu șoșeli și cu momeli, cu autorizație și nu prea, pune satul la treaba. Când pleacă — aceeași pitoreasca haltă prezentată la început sub lumina arămie a toamnei, iar acum, spre final, sub fotogenice troiene — fostul astenic, zic, lasă, într-adevăr, ceva în urmă, adică microhidrocentrala, două biete inimi de femeie și multe încurcături lămurite cu lux de amănunte într-un epilog în care „factorul” — o femeie luminoasă și energică — este, în sfârșit, „de decizie”.
Cam ăsta-i firul epic. Precum se vede,
Ion Băieșu optează fățiș pentru un itinerariu pe care au mers și alții cu mai mult sau mai puțin succes. Nimic ieșit din comun. Într-un sat oarecare, păstorit de un primar oarecare, un inginer oarecare întâlnește o educatoare oarecare. Hidrocentrala e „micro”, necazurile (autorizații, aprobări, șicane, scrisori anonime ș.a.) sunt și ele croite tot la scară micro. Chiar și dragostea nu-și propune să aibă nimic legendar. Pretutindeni, oameni obișnuiți. Romeo și Julieta se numesc, desigur, nu fără schepsis, Dori și Dora. Clar. De la neorealiști încoace lumea celor mulți și mărunți, „normalul” (de la norma, unitate de măsură) nu încetează să-si exercite fascinația alături sau în răsparul tuturor modelor inspirate de antinormal, respectiv de supradimensionalul catastrofelor, al imaginației futurologice, al fantasticului terestru și extraterestru. Nu-i adevărat că asemenea filme „banale” „n-au nimic spectaculos”. Unui spectaculos extensiv, „pe orizontală”, ele opun — când opun — un spectaculos intensiv, pe verticală.
Lungmetrajul iscălit de
Dumitru Dinulescu (opera primă) dorește să fie construit pe muchia tremurătoare dintre râs și plâns, mai exact, pe lama care desparte jocul-de-a-drama de jocul-de-a-comedia. Regizorul — o știm asta și din
Robert Calul și celelalte proze — are porniri ludice EI se joacă și-i pune și pe alții să facă la fel, nu atât din plăcerea divertismentului. Poate dintr-un soi de pudoare față de sentimentele mărturisite prea fățiș. Cert e că starea de ștaif nu-i inspiră încredere și în general nu-I inspiră. Preferă să vorbească despre lucruri serioase pe un ton șoltic. E pornit să „facă bașcălie” (expresia nu e tocmai academică, dar e proprie) în consecință: acțiunea moară începe ca o șotie, acțiunea amor pare un giumbușluc, acțiunea autorizație se declanșează tot pe baza de ghidușii. Acest mod „trăznit” de a aborda lumea în general și filmul în special, nu e lipsit — pe alocuri — nici de prospețime și nici de un tainic, simpatic afront adus unei anume scleroze a „viziunilor filmice”. Portretul propus de
Mitică Popescu pentru o anume autoritate locală conține o șiretenie abil desfășurată. La prima vedere apare mărginirea. La o privire mai atentă, dominantă e tactica unui anume tip rustic care face din mefiența un mod de a fi și din tergiversare un instrument de longevitate administrativa. Pe ici pe colo, inginerul face și el apel la polisemie. El bate șaua, adică scutură un pisic, ca să se sperie un ins care a mâncat pastramă și a băut o galeată cu apă. Grozav
Dorel Vișan numai priviri rotate, numai zâmbete în șapte colțuri; cu câteva vorbe și-un borcănel de iaurt, într-un rol microscopic, actorul așază straturi-straturi de înțelesuri și subînțelesuri. Numai că nu toată lumea are harul și experiența unor asemenea „monștri”, iar protagonistul Valentin Mihali, deși nu-i lipsit de unele calități, deși repetă destul de convingător „la fapte, la fapte, condițiile sunt coapte” nu prea pare copt pentru o partitură atât de amplă, cu atâtea semitonuri. Ileana Harșa-Negru aduce, e adevărat o undă de candoare, dar pentru un rol pivot nu prea ajunge. Mai brutal spus: protagoniștii nu fac față. Scenele de iubire vor sa fie interpretate în cheie ironică. Atât în interioare ticsite de tișlaifăre si de nimicuri ornante (elocvente decorurile iscălite de arh.
Cristian Niculescu), cât și în exterioare, amorezații își bagatelizează tăcând, fredonând, propria stinghereală. O bombează. O joacă. Sunt aici cel puțin doua jocuri. Unul: joaca de-a sentimentul. Doi: joaca de-a Godard, adică joaca de-a improvizația. Improvizația unei anume întâlniri sentimentale. În principiu, toate bune și n-aș putea spune că nu sunt fulgurații de simpatică zbenguială. Prea puțin. lmprovizatorii, evident, n-au exercițiul jocului practicat de ei pe pânză. Înțelegem că ei ar vrea să transmită ideea: acești amorezați — din stinghereală — nu știu ce să-și spună. Din sala, hârjoana ne apare sub un alt semn: acești amorezați nu prea au nimic de spus.
Din loc în loc, licăre promisiunea reușitei. De pilda când apare dascalița care ademenește musafirul cu vișinata și îl slobozește cântând Boema (foarte bună Maria Dumitrescu-Caraman, bună mai ales pentru că a putut să căptușească ridicolul unei anume insistențe feminine, cu un fel de jale a singurătății). O „scenă de stare” cum e scena în care un director, respectiv un Ion Besoiu captat de competiția sportivă, dar hărțuit de tot felul de solicitanți, cu tot felul de hârtii — este un succes. Nu-i lipsit de interes insular nici contrapunctul fantast în care regizorul încearcă să folosească muzica (Gabriel Purdea — ilustrația muzicala). Nu-i lipsit de interes efectul somptuoaselor jerbe sonore conexate la nimicuri serbede.
Spre părerea noastră de rău regizorul nu știe (deocamdată) să-și finalizeze intențiile, suplețea și modernitatea unei anume secrete autoironii se împotmolește într-un limbaj (cinematografic) greoi (privire fără accente, montaj insuficient de flexibil) care îneacă nu numai sensul comic ci — uneori — chiar și sensul propriu zis. Cu o risipă de nababi sau mai exact cu inocența novicilor, autorii decolorează replici, aneantizează snoava, mănâncă poante. Se ratează situații. Sub marea teșire, segmente considerabile de acțiune rămân cam fără noimă. De pildă: protagonistul vrea sa facă un troc cu un funcționar hipertensiv. El, protagonistul, îi dă o rețeta miraculoasă pe baza de usturoi, el, hipertensivul, îi dă aprobarea. Modul în care e povestită cinematografic scena anihilează nu numai hazul, dar și înțelesul. În alte secvențe, înțelesul apare. Ei și? Ședința de la primărie cu o năzuroasă culegătoare de plante medicinale („codița șoricelului sau ochiul boului?”), căratul sacilor noaptea și descărcatul lor, „lămurirea” din livada cu meri, scena de la bufet cu un zdrahon care nu poate părăsi cinzeaca, el având certificat medical etc. hamletizează între deriziunea clișeului și clișeu propriu zis. Intențiile autorului sunt mereu fluctuante. Alternați cu interpreți cvasi-necunoscuți, balansându-i între proiecte subtile, dar volatilizate pe parcurs și soluții „la prima mână” (vezi epilogul), talente consacrate (și nu s-ar putea spune ca de la scenarist până la rolurile de figurație, distribuția a fost văduvită de talente de prim rang), talente consacrate, zic, sunt puse în situația de a aduce filmului doar obolul reputației lor.
N-aș vrea sa uit niciun element notabil, de pildă expresivitatea unei anume atmosfere agreste, (imaginea
Alexandru Groza) frumusețea acelui sat făcut să lecuiască toți astenicii din județ” aleanul unui drum în șareta, toamna; lirismul unor fotocompoziții (o fată în alb — costume Mioara Trandafir — alergând pe câmpul înzăpezit cu pletele-n vint). Regizorului, cred, nu-i lipsește deloc chemarea, dar el se află într-o fază în care deocamdată nu izbutește — timiditatea? superficialitate? lipsa de self control? — să dea unitate de sens și de stil unui lungmetraj care ar fi trebuit să transforme joaca într-un joc secund. Repet: deocamdată.
