​„Sosesc păsările călătoare” – cronica de film

     Se pare ce nu numai oamenii, dar și co­mediile au soarta lor. Unele se nasc și trec prin viața ecranului piș-piș, altele năvălesc năbădăioase, sfâșie amorțeli și blazări, dărâmă judecăți și prejudecăți, „rup case”, sparg vi­trina și se duc glonț la țintă, adică la ceea ce se cheamă „marele public”. Cazul filmului Sosesc păsările călătoare. Dacă ar fi să cău­tăm, cu sau fără luminare, o explicație științi­fică a fenomenului cu pricina, am mai lua-o odată de la '48, cu „nevoia de râs” și „lipsa de comedii” și, amândouă fiind realități și nu fic­țiuni, am ajunge repede la explicațiile de or­din general nu lipsite de miez, nu lipsite de realitatea lor, dar cu totul neîndestulătoare pentru lămurirea „cazului”.
     Să depășim, așadar, ordinul general și să pornim în căutarea explicațiilor de ordin particular. Prima care pică, chiar și sub cel mai, distrat ochi, ar fi că filmul cu pricina este opera unui regizor care, „de mic”, n-a visat și n-a realizat decât comedie. Un anume tip de comedie. Comedia din „picuri”. Un pic ab­surdă, un pic duioasă, un pic trăsnite, un pic năucă. Când cu firul de păianjen, când cu odgonul, când cu briciul, când cu toporul, când cu miere, când cu sare și piper, Geo Saizescu și-a frământat și copt subiectele în legea lui care nu o dată s-a întâmplat să fie și a publicului iubitor de comedie. Nimic din cele de mai sus nu lipsește din filmul de față. În ter­meni tehnici asta s-ar numi consecvență sau, mai puțin tehnic, dar mai poetic: credința în cinema-ul lui. În acest cinema personal a avut o vreme alături un alt consecvent în ale lui: scriitorul și dramaturgul D.R. Popescu. Cel ce-i stă acum alături ca scenarist este scriitorul Fănuș Neagu. Și așa ajungem la partea a doua a explicațiilor de ordin particular. Pentru că nici Fănuș Neagu nu este ușor de închis sub o etichetă; și la el dulceața dă în gust de sâmbure de prună, pe tristețe o umfla râsul, iar râsului, nu se știe de ce, i se năzare a plâns, proza cea mai proză o ia razna pe câmpiile poeziei, iar poezia, cade „brusc și deodată” în brațele vieții celei de toate zilele...
     Dintr-o asemenea potrivire de caracter, s-a născut o comedie fugărită când pe ape, când pe uscat, un tel de „han la viața Deltei din sa­tul Barza”, cu pescari, rate, hoți de icre ne­gre, amorezi răscopți, accidente de muncă, accidente de viață, locuri de băut și băutori, berze — câte una mai aduce și câte un copil — și evident, cu păsări călătoare, la propriu și la figurat călătoare. Totul și toate puse în mișcare și în stare de funcționare de o prea blonde și prea statornică doctorițe picată în satul Barză cam ca trăsnetul într-un copac, să strice fericirea unei tinere asistente și să-și refacă propria fericire personală, ratată cu nu contează câți ani în urmă. Pentru că, tot pur­tându-ne cu vorba, — că Delta, că peștii, ca saivanul, — regizorul aici a vrut el să ne aducă: la povestea de dragoste a unei asistente medicale (Tora Vasilescu, evident, ca cine alta putea să fie cu atâta farmec pierzătoare, râzând, plângând și cântând, nu, nu ca o cântăreață, ci ca o fată a locului: „Iubirea taa...”) cu un tânăr inginer (Emil Hossu, ca cine altul putea să treacă strada cu atâta blândețe și firesc de la „Lebăda neagră” la „Lebăda albă”, Rodica Mureșan). Este adevărat, comedie fiind, totul trebuia să fie bine când se termină cu bine. Așa încât, asistenta nu se sinucide ci pleacă să „dea la medicină”, pleacă zâmbind din elicopter, în timp ce în coloana sonoră melodia lui Temistocle Popa se tânguie: „Iubirea ta...” iar pe cerul rămas liber, operatorul Aurel Kostrakiewicz, care a filmat cu mare dragoste și Delta și lebedele ei, mai ales pe cea blondă, face să încremenească frumos, în zbor, trei păsări călătoare.
     Nu mă întrebați de ce trei când una tocmai a zburat spre București, nu-I întrebați nici pe regizor, răspundeți-ne singuri, pentru că este clar, acel cadru poetic, la capătul a 90 de minute de fugăreli comice în compania unor actori demult și solid așezați în sufletul spectatorilor — Octavian Cotescu, Jean Constantin, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Sebastian Papaiani, George Mihăiță, nea Maftei cel Ernest acel cadru mărturisește sincer dorința regizorului de a traversa de pe trotuarul comedie de situații pe cel al comediei lirice.
     După umila mea părere, el a rămas puțin în mijlocul drumului. Pentru că rețeta filmului său conține prea multe sare-grunjoasă — și piper — boabe și mult prea puțina miere. El a vrut lirism și poezie, dar a mizat pe hazul personal al unor actori de un anume haz. El a încercat, adică, se împace și capra și varza, încercare grea, piatră de încercare, dar n-a găsit paznic pentru varză.
     Ce rămâne, așadar? Publicului, să se bu­cure de prezența actorilor iubiți, iar celor care iubesc comedia lirică și pe Geo Sai­zescu, celor care cred, alături de el, că poate și se poate face o asemenea comedie, să-i aștepte „la colț”, cu alte păsări călătoare, stâr­nite — de ce nu? — tot de Fănuș Neagu.
     Se poate? Eu îmi permit să zic, se poate!