După cum se ştie, filmul sonor, departe de a fi însemnat moartea artei cinematografice, aşa cum o prevesteau atâţia specialişti, unii iluştri — deţine astăzi cel mai mare număr de opere şi capodopere care au contribuit la consacrarea acestei arte. Cuvintele rostite, muzica de fond, cântecul şi zgomotele ambientale nu s-au ivit doar din dorinţa firească de a exprima mai complet realitatea, ci şi din necesitatea de a îmbogăţi, a diversifica şi a adânci o artă, dacă nu totală, oricum plurală.
lată că nu numai regia filmului, ci şi muzica, dialogurile, coloana sonoră, poartă semnătura unor autori — ceea ce implică punct de vedere, originalitate, contribuţie specifică.
Ceea ce se aude în filmele lui
Mircea Daneliuc rezultă din obsesia autorului de a respecta «firescul» şi «adevărul», două noţiuni care nu se suprapun. Firescul poate oferi un adevăr parţial, provocator de eroare, după cum adevărul poate avea înfătişări nefireşti. Atât firescul, cât şi adevărul pot lua forme armonioase, transparente, sau altele, încifrate, haotice sau monstruoase. Câte ceva din toate acestea
se aude în Croaziera.
«Dialogurile» sunt, de fapt, simple emisii verbale, unele nearticulate (decât la nivelul interjecţiei sau al primului jet reactiv), altele articulate la nivelul frazei gata făcute, previzibile în convenţionalitatea ei. Zgomotele de fond sunt ale «clipei», dar plutesc ca o metaforă peste toate secvenţele, aşa cum se îmtâmplă în auz şi cioburile unui cântec, intonat de o voce impuberă şi exasperată. Alternanţa timbrului normal cu cel deformat de megafon, în vocea conducătorului excursiei, revelă un caracter.
Dincolo de felicitările pe care le merită
Horea Murgu, semnatarul coloanei sonore, «auzul» lui Daneliuc mi se pare a se apropia, fără exagerare, de excepţionala capacitate de înregistrare a limbajului vorbit de care au beneficiat Caragiale sau Marin Preda.
Desigur, nu intenţionez, la această rubrică, să extrag în chip metafizic, elementul sonor din ansamblul contextului artistic. Dar tocmai pentru că face parte din competiţie,
Croaziera lui Mircea Daneliuc îndreptăţeşte cu prisosinţă şi asemenea comentarii speciale.