REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Siropuri, pomezi şi alifii – despre frizeria cinematografiei


     Într-un poem reuşit, intitulat "Bazar sentimental", Ion Minulescu descrie budoarul unei dame care cultivă cu obstinaţia amatorului un erotism informat cultural transformându-şi budoarul într-un fel de anticariat, un bricà- brac senzual, ridicând, în acelaşi timp, kitschul la rang de artă, aşa cum o face rococo-ul.
     Filmul lui Alexandru Maftei încearcă această simbioză dintre melodrama turnată în sirop gros de zahăr ars şi horror-ul gotic menit să smulgă unui public terifiat un ţipăt onest de precupeaţă pişcată de fund. Cum şi titlul o invocă, Domnişoara Christina (1936) este o ecranizare după romanul omonim (după alţii nuvela) al lui Mircea Eliade. Romanul a mai fost ecranizat de către Viorel Sergovici în 1992 cu Adrian Pintea în rolul lui Egor, Irina Petrescu în rolul doamnei Moscu, Mariana Buruiană în rolul Domnişoarei Christina, Medeea Marinescu în rolul Siminei şi Dragoş Pâslaru în rolul profesorului Nazarie. Filmul lui Sergovici deschidea astfel o perioadă de eliadită a cinematografului românesc. Dacă Viorel Sergovici a dat tonul, Constatin Dicu realizează o ecranizare intitulată misterios Mesagerul (1995) după povestirea Dayan. Dan Piţa reuşea chiar un fel de film parabolico-simbolistoermetico- politic cu Eu sunt Adam! în 1996, ecranizare după nuvela, "Pe strada Mântuleasa", şi tot Viorel Sergovici, în acelaşi an, ecraniza un alt roman (după alţii nuvelă), "Şarpele". Eliade a fascinat şi câţiva regizori străini, în 1988 apărea La nuit Bengali al lui Nicolas Kloz, după romanul "Maitreyi" (1933) cu Hugh Grant în rolul lui Allan şi un scenariu semnat de Jean Claude Carrière, acelaşi scenarist al filmelor lui Luis Buñuel şi Louis Malle şi în 2007, filmul Francis Ford Copolla, "Tinereţe fără tinereţe", după nuvela omonimă cu Tim Roth, în rolul lui Dominic Matei, un film uşor nebulos, semn al insuficientei decantări a misteriilor eliadeşti. Şi iată că după o lungă perioadă de acalmie, Alexandru Maftei îşi asumă un proiect dificil, ecranizarea romanului "Domnişoara Christina", atât pentru faptul că romanul eliadesc este destul de static, chiar dacă personajele au un relief dramatic bine precizat, cât şi pentru că aparenţele melodramatice învelesc un nucleu puternic şi evaziv semantic. În această privinţă îndrăznesc să mă pronunţ en conaisseur trimiţând cititorul curios la capitolul „Domnişoara Christina – un spectru în faţa oglinzii modernităţii” din cartea mea, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene. Sigur, nu aşteptăm de la regizor să facă exegeză, ci să înţeleagă în profunzime textul şi mai ales resorturile psihologice ale personajelor în raport cu stilistica gesticulaţiei şi reflexele mentalitare ale unei epoci. Ceea ce este înşelător în acest roman ţine tocmai de facilul aparent care-l alocă unei specii în cadrul romanului, romanul gotic. Nu e de mirare că Alexandru Maftei a prins această pojghiţă melo aliaj pentru un excelent subiect de horror romantic cu toată recuzita înscrisă în tradiţia romanului gotic englezesc: un strigoi neliniştit şi patetic-îndrăgostit, o clorotică fecioară ameninţată, maladivă şi muribundă, un artist posedat de demoni feminini, o doamnă macabră, o fetiţă uşor lascivă, un savant informat în rituri sângeroase, un conac izolat şi ţărani burzuluiţi ieşiţi parcă din noaptea timpului şi, peste toate, un anumit soso local de aristocraţie crepusculară şi etnoarhaisme. Regizorul s-a repezit la decor, l-a aranjat puţin, a introdus câteva efecte, fumuri sepulcrale în chip de ceţuri nordice, zgomote amplificate prin ecou într-o casă pustie, umbre şi siluete desprinse fantomatic din nebulozitate, câteva scene erotice, - până la urmă Strigoiul realizează un reuşit număr de striptease -, şi ceva violenţă, blesteme şi afurisenii neaoşe, ceva artă presărată, precum glazura pe tort şi gata filmul. Trebuie spus că, în absenţa acţiunii, ceea ce filmul solicită cu prisosinţă este atmosfera, acea emoţională sarcină electrică care se acumulează din detalii, din imponderabile şi infinitezimale. În sine, pentru un film de acest gen, ea reprezintă personajul principal, invizibil şi ubicuu, totodată. În ea se intră prin mestecatul aproape obscen al doamnei Moscu (Maia Morgenstern) şi tăcerea stânjenită a comesenilor, prin răspunsurile clişeu ale aceleiaşi doamne manevrată mediumic, prin care o străină gură vorbeşte, prin comportamentul distonantprovocator al Siminei şi timiditatea exagerată a profesorului Nazarie în dialogul său cu Egor la marginea nopţii, prin lirismul incantatoriu al Domnişoarei Christina. Fiecare personaj are stofa propriei sensibilităţi, se desenează aparte pe canavaua unei cine bizare într-un străvechi conac boieresc dominat de prezenţa unei frumoase domnişoare moarte în condiţii obscure în timpul Răscoalei din 1907, personalitate venerată de cei ai casei. A nu da atenţie detaliilor nu constituie o abatere lipsită de semnificaţie, o libertate subînţeleasă, ci adesea înseamnă a rata personajul în contextul în care el a fost minuţios redat. Regizorul nu se află în roman ca la el acasă să schimbe ordinea obiectelor sau trăsăturile personajelor cum pofteşte. O ordine imanentă planează asupra acestei lumi. Spre exemplu, în romanul lui Eliade doamna Moscu mestecă apăsat bucatele într-o totală absenţă, creându-le un sentiment de jenă comesenilor, în filmul lui Maftei aceeaşi doamnă, interpretată de Maia Morgenstern, suferind parcă tot restul filmului de OCD (Obsessive Compulsive Disorder), ţăcăne isteric cu furculiţa în farfurie după o invizibilă fleică. Egor uită să-şi dea jos pantofii, musai ghetre, tot restul filmului, pentru că aşa e artistul, nu are decât un tricou şi-o pălărie. Într-un remarcabil eseu, "Pentru un cinema impur", André Bazin aprecia faptul că un regizor poate adapta un text literar simplificându-l, dar nu are voie să-i trădeze spiritul, şi pentru a-l cita: „A adapta, în sfârşit, nu înseamnă a trăda, ci a respecta.”
     Între stridenţa personajului din roman şi stridenţa ecranizării se strecoară kitschul enorm al acestui film. Orice scenă aş alege pentru a o comenta găsesc aceeaşi falsitate a registrelor afective, aceeaşi discrepanţă dintre situaţie şi afect. Ceea ce este excesiv de disonant în film este registrul fiecărei voci în parte pentru fiecare personaj. Nu există niciun relief al acestor voci în acord cu emoţia pe care doresc s-o transmită. Aceşti actori debitează un text, dar felul în care o fac este detaşat de situaţia în care este inserat personajul, fără niciun rapel la propria interioritate, nu reflectă o emoţie, o état d’âme, ceva, ci păstrează un fel de măsură egală de băşică desumflânduse monoton. În momentul în care actorul încearcă acutele emotive, vocea devine cu adevărat paralelă cu scena şi creează fără voie un fel de cădere de tensiune de efect comic, ca în cazul unui defazaj între scenă şi subtitrare. Încă o dată, miza adaptării acestui gen de roman ţine de construirea treptată a tensiunii, a unei atmosfere care acompaniază surescitarea eroticomacabră, a acelor sinapse emoţionale care instalează anxietatea ca stare generală. Putem lua ca exemplu adaptarea BBC din 2009, o adaptare fără pretenţii, a nuvelei lui Henry James, "The Turn of the Screw", tradus remarcabil de inteligent pe site-ul cinemagia pentru ecranizarea din 1999 ca Turnul scorpiei!!! În absenţa unei anume acţiuni, neştiind ce să facă cu mâinile, Egor (Tudor Aaron Istodor) îşi mai toarnă ceva băutură la indicaţiile regizorului, când nu se sperie la comandă sau nu urlă, un gros-plan, care m-a făcut să râd într-un periculos contratimp cu publicul mesmerizat. Maliţios, în minunatul său eseu intitulat "Nu!", Eugen Ionescu se apucase să numere de câte ori mai bea câte ceva Allan în romanul "Maitreyi". Maftei, în schimb, pare să-l sfătuiască pe actor ceva similar – dacă rămâi în criză de inspiraţie mai trage o duşcă să umplem spaţiul, să facem tăcerea să vibreze. Şi aici intervine al doilea mare păcat al ecranizării, totala lipsă de comprehensiune a regizorului faţă de ceea ce a citit, faţă de personajele cărţii devenite nişte marote manevrate mecanic, aşa cum toate clişeele unei industrii a terifiantului sunt amestecate facil şi expuse grosier. Nazarie, în interpretarea lui Ovidiu Ghiniţă, nu este nicidecum un timid, personajul are aspectul unui vechil suspicios, uşor onctuos, nicidecum al unui savant stângaci, încurcat în formulele de politeţe şi bătând mereu în retragere. Însă apogeul de falsitate îl atinge chiar Anastasia Dumitrescu, care interpretează personajul principal, pe domnişoara Christina, complet decorativă, fără niciun conţinut, lipsită de mister ca o labă de gâscă călcată de tramvai, pregătită să ne arate nurii în decor belle époque şi atât. Simpla comparaţie cu Mariana Buruiană din filmul lui Sergovici este suficientă pentru a evidenţia kitschul. Domnişoara Christina marca Alexandru Maftei este un produs din seria McDo-KFC, mesteci absent sub zâmbetul ocrotitor şi avicol al colonelului Sanders în ruminatul liniştitor-afazic al consumatorilor de pop-corn.

 
(România literară nr. 42 / 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, cronica de film, domnisoara christina

Opinii: