REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Singurătatea florilor” sau Actorul care salvează rolul


     Nu, nu este vorba despre Radu Beligan care, de prea multe ori, a acceptat să fie un actor cu reputaţie mare în filme nepermis de mici (nu dimensional, adică scurtmetraje, ci valoric, adică submediocre). Iar Singurătatea florilor a fost şi rămâne un film subsubmediocru. Aici Beligan interpretează rolul unui medic care cumulează toate „calităţile” intelectualului antipatic, îmbrăcat mereu la patru ace şi care vorbeşte din vârful buzelor: e divorţat de nevastă (vai!), nu-i pasă de fiica lui adolescentă căreia îi plăteşte pensie alimentară şi atât (vai, vai!), îşi trădează prietenii (vai, vai, vai!), îşi dispreţuieşte fratele pentru că a rămas muncitor (vai, vai, vai, vai!). Iar când pare că ar vrea să ia legătura cu ei (nu se ştie de ce) se miră că nimeni nu-i primeşte buchetul de trandafiri albi cu care se plimbă în mână de la unul la altul. De unde şi titlul filmului care de fapt e o metaforă pentru că nu e vorba despre singurătatea bieţilor trandafiri tot mai pleoştiţi, ci de cea a protagonistului care rămâne egal cu el însuşi, cu acelaşi zâmbet subţire pe buze, imperturbabil la reproşurile celorlalţi, drept care deducem că singurătatea îi prieşte şi nu e dispus să renunţe la ea. Unde e morala filmului care fără doar şi poate se doreşte a fi moralizator?
     Adevăratul protagonist al filmului nu este această caricatură de intelectual insensibil, ci şoferul de taxi care-l poartă de colo colo prin Bucureşti, interpretat de Toma Caragiu. Nici rolul lui nu este conceput mai puţin schematic de către tandemul Octav Pancu-Iaşi, scenarist şi Mihai Constantinescu, regizor. Pentru că el trebuie să fie fix ceea ce nu e doctorul: simpatic, familist cu o droaie de copii, bun coleg de serviciu şi, pe deasupra, fin psiholog pentru că desluşeşte exact firea şi situaţia dificilă a clientului său. Pe mâna unui alt actor (aş îndrăzni să spun oricărui alt actor) ar fi rămas unul dintre pionii demonstraţiei „aşa nu, aşa da”. Preluat de Caragiu, şoferul Grigore Pascu devine un om viu care-şi priveşte interlocutorul cu o curiozitate uşor amuzată, care-şi trăieşte senin şi calm existenţa făcută din lucruri mici şi nespectaculoase, în care se implică cu măsură. Există la Caragiu o bonomie inteligentă care-l face să-şi privescă semenii cu un amestec de compasiune şi ironie mai mult sau mai puţin acuzată. În vocea lui uşor cântată se simte permanent un râs interior pentru că aşa cum remarca într-un interviu „comedia face parte din noi… numai dacă  treci strada şi  tot te distrezi, descoperi un milion de situaţii hazlii, de prilejuri de amuzament. Ele ţâşnesc din însăşi natura umană”.
     Mai exista la Caragiu capacitatea de a face orice personaj credibil cu ajutorul unei replici spuse în treacăt şi care, mai mult ca sigur, nu făcea parte din scenariu. De pildă când îşi mângâie pe unul dintre cei şase copii pe creştet şi îi spune „Ce faci mă, Pigulici?!” Sau când „dialoghează” cu un căţel găsit pe drum în timp ce îşi aşteaptă clientul, într-o mică secvenţă aparent parazitară. Sau când salvează o scenă, cu siguranţă existentă în scenariu, precum aceea a copiilor (vreo 15-20) adunaţi adhoc pe scările unei case ca el să le spună o poveste - o situaţie perfect neverosimilă. Sau când adaptează câte o replică pentru a i se potrivi mai bine în gură: „Am băut, am băut Gică. Nu urc la volan că mă jupoaie vardiştii”(atenţie! vardiştii nu miliţienii).
          Caragiu a fost un actor uriaş, pe care, aşa cum bine îl definea Sanda Faur, „îl credeai şi mergeai după el cu ochii legaţi”. Datorită lui Singurătatea florilor e mai puţin stupid.


Galerie Foto

Cuvinte cheie: filme de ieri vazute azi, mihai constantinescu, singuratatea florilor film, toma caragiu

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu