Visul fiecărui cineast e să fie premiat la Cannes. Mulți cineaști mor bătrâni fără să fi fost măcar selecționați. Cristian Nemescu și Andrei „Otto” Toncu au trecut dincolo la nici 30 de ani, iar filmul la care lucrau, California Dreamin', a primit cea mai importantă distincție a secțiunii la care a participat la Cannes, „Un Certain Regard”. Viața lucrează cu echilibrări și măsurători cu care e greu să fim de acord dacă le gândim în termenii unui târg. Cum poate compensa un mare premiu la Cannes viețile a doi tineri? În liniile acestei logici de neînțeles pentru mintea omenească, premiul și succesul filmului la care s-a aplaudat la Cannes cinci minute în picioare vin mai degrabă să aducă liniște celor doi tineri, acolo unde sunt acum, dar poate mai ales părinților, pentru care premiul e un semn că fiii lor trăiesc prin lucrul pe care-I iubeau cel mai mult în viață, acela de a face film.
California Dreamin' este neternninat. Când Cristian Nemescu a murit, avea peste 3 ore și era montat provizoriu. Producătorul său, MediaPro Pictures, a decis să renunțe doar la câteva fragmente. A lansat filmul adăugându-i în paranteză cuvântul „nesfârșit”, deși varianta pe care o vedem nu e nici cea originală, nici cea montată cât mai aproape de ce ar fi dorit regizorul. Cu totul altfel ar fi arătat filmul dacă ar fi avut cu 20 de minute mai puțin, altul i-ar fi fost ritmul, alt efect ar fi avut descătușarea energetică de la final. Există totuși o bucurie, aceea că vezi pe ecran cât mai mult cu putință din ce s-a filmat.
California Dreamin', al cărui scenariu a fost scris de Tudor Voican și Cristian Nemescu, vehiculează inteligent mai multe planuri, fiind ușor de asimilat de orice fel de public. Punctul de plecare e real — în 1999, șeful de gară din comuna Căpâlnița a oprit patru ore un convoi NATO care transporta de la Constanța un radar pe care urma să-I asambleze la granița cu lugoslavia. Motivul — nu avea actele necesare. Această „scrupulozitate” răutăcioasă tipică într-o țară cum e România, unde haosul și valorile răsturnate au luat-o de mult înaintea bunului simț, le-a oferit scenariștilor platforma tabloului amplu al unei țări care i-a așteptat 55 de ani pe americani ca pe Isus Christos. A doua venire a americanilor găsește, cum spunea Armand Assante în interviul acordat „României libere” la Cannes, „un peisaj în care catastrofa a avut loc cu mult timp înainte”. Oportunismul, hoția, fanfaronada sunt, cum zice poetul, un zid de care salvatorii americani se izbesc năuciți. Ce să mai salveze americanii când răul plantat în comunism a prins deja rădăcină și ne-a intrat în gene? Scenariul foarte amplu, cu multe subintrigi, reține cu umor trist desfășurarea covorului sentimentului național educat de serbările comuniste și care acum onorează noii musafiri, servilismul ridicol și oportunismul de catifea nnascate de celebra ospitalitate românească, dar și dezamăgirea unei generații care a așteptat ca americanii să vină la timp plus atitudinea dezarmată a americanilor ale căror valori sunt aruncate în aer la porțile Orientului.
Dar ca și în scurtmetrajele precedente ale cineastului, acest film e în primul rând o poveste de dragoste. În acest peisaj postapocaliptic, tragicomic, există trei personaje curate, alcătuind împreună alter-ego-ul cineastului. Ele sunt adolescenta care dorește să evadeze din lumea mică în care a crescut, colegul timid care o iubește în taină și soldatul american cu care fata trăiește un scurt flirt. Ei sunt cei curați, cei care se salvează prin iubire și care reușesc să evadeze din universul mic al acțiunii. Ei sunt și protagoniștii celor mai frumoase momente din film, pastile lirice extrem de scurte: gros-planul picioarelor eroinei ridicându-se pe vârfuri sau capacele de canal care pocnesc lăsând să iasă coloane de apă.
A aștepta ca destinul să te rezolve vs a pleca în căutarea lui alcătuiește unul dintre punctele conflictului dintre generații, dar are aici o încărcătură ce desăvârșește acest film care, fiind ultimul, este mult mai mult decât un film. Autorul a plecat, s-a salvat, o dată cu eroii lui.
