Când a revenit în ţară, după autoexilul parizian, care a durat vreo cinci ani (între 1986 şi 1990), regizorului Mircea Veroiu îi plăcea să spună. „am o centură cu doi Dani: Dan Piţa şi Dan Necşulea". Dan Piţa, fostul său coleg de facultate, conducea o casă de filme, unde Mircea Veroiu şi-a realizat „filmul reIntoarcerii",
Somnul insulei, după Bujor Nedelcovici, iar Dan Necşulea răspundea de Studioul de Film al Televiziunii Române, unde Mircea Veroiu şi-a produs un alt film important al revenirii,
Scrisorile prietenului, după proze scurte de A.E. Baconski. Efectiv, a fost o vreme când Studioul de Film al TVR a fost o adevărată „mană cerească" pentru cineaşti, care şi-au putut consolida acolo creaţia sau şi-au putut realiza acolo debutul.
Dau doar câteva nume, în afara regizorului Mircea Veroiu: Nicolae Mărgineanu, Radu Gabrea, Sinişa Dragin, Alexandru Maftei, Mircea Mureşan, Dan Piţa, Alexandru Tatos, Francisc Munteanu (ultimii patru realizând acolo şi impor-ante seriale), Gheorghe Preda, Dan Necşulea însuşi, sau regizoral filmului
Efectul Genovese,
Jon Gostin, care după un debut mai mult decât promiţător pe marile ecrane, cu
Înnebunesc şi-mi pare rău (film pornit de la două schiţe ale unor prozatori consacraţi, Alexandru Papilian şi Fănuş Neagu), şi-a găsit refugiu la televiziune, unde a realizat de-a lungul anilor opere importante, precum
Spovedania, după Dostoievski, sau
Întoarcerea la matcă, un „teleplay" inspirat de o piesă a lui Gheorghe Astaloş. Situaţia s-a cam schimbat între timp (şi nu neapărat în bine!), dar iată că, din când în când, Casa de Producţie TVR propune telespectatorilor câte o creaţie (film sau teleplay) de luat în consideraţie, cum s-a întâmplat şi cu recenta premieră,
Efectul Genovese de Jon Gostin, o adaptare cinematografică a piesei cu titlu omonim de Alina Nelega.
Înainte de toate, să ne lămurim ce înseamnă acest „efect Genovese". Sindromul Genovese, spun tratatele de psihologie, îşi are originea într-un eveniment petrecut cu jumătate de secol în urmă, când o tânără, originară din New York, Kitty Genovese, aflată într-o situaţie-limită, nu a beneficiat de ajutorul salvator al martorilor. Este vorba, aşadar, despre situaţiile în care martorii unui moment de agresiune individuală sau colectivă refuză implicarea, asistând pasivi, fără să intervină., într-un fel sau altul, în ajutorul victimei. Dincolo de definţiile specialiştilor, eu aş numi acest sindrom sindromul indiferenţei criminale. De la acest sindrom (să-i zicem universal) au pornit piesa Alinei Nelega şi filmul lui Jon Gostin, care îşi propun să urmărească tragicele consecinţe ale unui dosar de securitate din „epoca de aur" în destinele unei familii româneşti contemporane. Pe scurt, despre ce este vorba? O tânără studentă în jurnalistică , Silvana, pregătindu-şi dizertaţia, descoperă faptul că tatăl ei, Silviu (jurnalist TV şi scriitor de succes), a fost, odată şi odată, informator al Securităţii, ba mai mult, a „turnat-o» chiar pe viitoarea sa soţie, Adina, care nu-i exclus să-şi fi ratat cariera de pianistă din aceste pricini. Regizorul Jon Gostin, din raţiuni psihologice pe care le mărturiseşte, a pus o surdină peste conflictul provocat de această temă gravă, evitând acutele sau - în altă ordine de idei - accentele melodramatice, anticipând discret, fără ostentaţii, deznodământul tragic. După cum spunea el, „ne aflăm în cinema-ul neliniştii morale, unde manifestarea conştiinţei şi pierderea identităţii odată experimentate, provoacă disperare şi alienare, adicâ final tragic". Şi, intrând în detalii privind modul de interpretare al conflictului, subliniază: „Dincolo de dificultatea de a lua decizii majore, protagonist filmului se zbuciumă între voinţa de cercetare a răului şi neputinţa ei lăuntrică de a pedepsi răul, între datoria de judecare morală și nevoia sufletească de a iubi. Şi dacă, până la urmă, iubirea şi nu ideologia dezvăluie persoana adevărată a eroului tragic, acesta este și marele sens ascuns al filmului
Efectul Genovese".
Atât în varianta scurtă a filmului (de o oră şi jumătate, prezentată pe micile ecrane), cât şi în varianta lungă (prezentată în avanpremiera de la cinematograful „Studio"), Jon Gostin se situează în zona sa predilectă, aceea de la confluenţa cinematografului cu teleplay-ul, căutând relaţii cât mai armonioase şi convingătoare între cuvânt şi imagine (chiar dacă, dat fiind spaţiul în care se manifestă, recurge şi la unele concesii scenice). L-au ajutat şi interpreţii pentru a-şi traduce cu bine în fapt intenţiile regizorale. Aş menţiona în primul rând interpretarea emoţionantă a Oanei Ştefănescu, în rolul mamei (Adina), actriţa având de altfel şi antecedente în filmele lui Jon Gostin, ea fiind şi protagonista de succes a lungmetrajului de debut al regizorului,
Înnebunesc şi-mi pare rău (1992). Regizorul recurge, de altfel, şi la un citat din propria creaţie filmică, introducând la un moment dat, în scenariu şi film, referindu-se la tinereţea eroinei, câteva secvenţe de efect cu Oana Ştefănescu din
Înnebunesc şi-mi pare rău. Silvana rămâne, însă, personajul central al naraţiunii, iar Nicoleta Lefter îi conferă şi ei preţioase carate de adevăr uman, atât în gesturile justiţiare, cât şi în secvenţele „iertării” dinspre final, fără a putea estompa, însă, erorile „ideologice" ale eroinei (Silvana, de pildă, sătulă de relele din ţara sa, îşi doreşte o ţară „ca Germania... sau chiar ca Ungaria", uitând de dramele şi tragediile istorice ale acestor țări) În rolul tatălui, Silviu, îl întâlnim pe Niculae Urs, un actor cu antecedente minime în filmul românesc, dar care reușeşte, la rându-i, un personaj veridic şi convingător. Mai joacă în film Vlad Logigan {prietenul conjunctural al eroinei), Vivian Alivizache (un satrap televiziv), Mihai Răzuş şi George Lungoci, din echipa de realizatori făcând parte şi directorul de imagine Silviu Andrei (ale cărui interioare şi exterioare au un anume „relief" sentimental). Sunt mai multe momente, în acest „teleplay", în care regizorul Jon Gostin îşi confirmă, şi-şi susţine vocaţia cinematografică (remarcabilă şi remarcată de la filmul de debut): aş aminti doar visul straniu cu monologul pianistei excedate de tarele „epocii de aur" sau imaginea plantei care se închide în sine din final, o „mimoza pudica" despre care a fost vorba si în primele secvenţe ale filmului. Este încă un argument în favoarea „surdinei" pe care regizorul Jon Gostin s-a priceput să o pună pe tema gravă a conflictului său.
