Dimineață de martie. Un vânticel rece suflă dinspre lac. La Buftea se construiește un grandios decor cinematografic — 600 m2 de barăci dintr-un lagăr înconjurat de sârmă ghimpată. Aici se va turna o parte din filmul realizat de Șerban Marinescu după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. „Cea mai importantă carte a literaturii române din ultima jumătate a secolului”, o consideră regizorul adaptator.
— Ați schimbat locul detenției lui Petrini într-un lagăr de muncă. De ce?
— Mai cumplit decât închisoarea, în regimul opresiv, a fost lagărul de „reeducare prin muncă”. A fost și în România un gulag de tristă amintire, ceva mai „pitoresc”, plasat în insula mare a Brăilei. Adevărat iad în care au fost exterminați atâția deținuți politici, izolați, la capăt de lume și de speranță și dați pe mâna unor torționari cu multă fantezie... Cei pedepsiți mai aspru erau încarcerați într-un fel de coșciug plutitor pe verticală, legați de un par și ținuți în umezeală ore întregi. În baraca pe care o vedeți aici va atârna o frânghie — provocare din partea comandantului lagărului. „Vreți să vă spânzurați? Poftiți!”. Și unii au și făcut-o, nemaiputând îndura.
— În film Petrini rămâne mai multă vreme închis?
— Personajul pe care l-am gândit pe marginea, dar înăuntrul cărții, se întoarce acasă după 15 ani. Intră tânăr, nevinovat și iese împovărat de o crimă pe care o comite acolo, nu afară, ca în roman. Când iese, găsește o lume și mai rea, în care doar de formă s-a schimbat câte ceva. Intenționez ca filmul să fie o mărturie a întregii epoci de teroare comunistă, nu doar a perioadei staliniste. Marin Preda a trebuit s-o restrângă la „obsedantul deceniu” ca să poată apărea. În film, drama e a unei jumătăți de secol de totalitarism, sistem care a exterminat sau marcat grav câteva generații. A măcinat multe vieți, destine, moara asta comunistă.
— Cum ați reușit să comprimați o epocă atât de vastă?
— M-am rezumat la volumul doi al cărții, cu câteva mici trimiteri. Filmul începe cu arestarea lui Petrini în urma unei stupide răstălmăciri a securității, E ridicat din pat, de lângă nevastă și copil. Când se întoarce își găsește nevasta măritată cu altul, iar fata nu-și recunoaște tatăl. Contactul cu „Iibertatea” se face tot brutal: la bufetul gării, Petrini îl recunoaște pe fostul lui anchetator, acum responsabil de local. Acesta — sub un pretext oarecare îl ia la bătaie, ca nu cumva să se răzbune pe el victima abia dezmeticită din închisoare. Filmul se încheie pe aceeași glumă stupidă — de astă dată a fatalității — care îl aduce în fața lui Petrini pe fostul coleg de la care la care i s-au tras atâtea — transfugul revenit în țară, mai vesel și rnai prosper ca oricând.
— Față de filmele anterioare, care vă este acum opțiunea stilistică?
— Cel mai iubit dintre pamânteni nu va semăna cu nimic din ce am făcut până acum. Va reprezenta părerea mea despre cinema de la ora asta. Cred că spectacolul nu mai are nevoie de șarade. Complicitatea noastră cu el va fi de altă natură. Interesul lui va fi captat printr-un cinema direct, dar nu „o felie de viață”, ci chiar viața însăși cu drama și comicul, derizoriul din ea, de la duritate la tandrețe, de la poezie la abjecție. Un film care să dea senzația că spectatorul privește prin gaura cheii personajele.
— În ce măsură filmul va putea păstra tonalitatea, specificul romanului ecranizat?
— Nu va fi o ecranizare, în sensul obișnuit, ci o filtrare, cu mijloacele cinematografului, a dramei — cum spuneam — jumătății de secol de totalitarism în România. Cinematograful, ca artă, își are dreptul de a exista prin sine, cu mijloace proprii. Mă străduiesc să transmit universul, spiritul cărții.
— Ați anunțat mai demult, în presă, distribuția. Ați gândit-o din timpul scrierii scenariului?
— Am ținut să creez de la început lumea lui Petrini prin distribuție. Imaginindu-mi din timpul scenariului câțiva interpreți, am căpătat un fel de siguranță. E o distribuție foarte numeroasă, formată din actori de diverse formații, stiluri de joc: Ștefan Iordache, Maia Morgenstern, Gheorghe Dinică, Tora Vasilescu, Dorel Vișan, George Constantin, Valentin Uritescu, Mariana Mihuț, Ștefan Bănică și mulți alții
— Mi-ați declarat mai de mult că ințiativa adaptării romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” vă aparține. Că era un vis mai vechi...
— Exact. Doar că nu îndrăznisem să-l propun nimănui. Era ceva extrem de greu, de costisitor. Editura Expres cumpărase drepturile asupra întregii opere a Iui Preda. Cristoiu a avut încredere în mine, a fost un pariu care m-a stimulat. Într-o lună am scris scenariul, i I-am prezentat și l-a achiziționat pe loc. Mai trebuia să găsesc sponsorul.
— Nu erați încă asociat al studioului particular video M 33?
— „Magnum” (M. 33) încă nu apăruse în viața mea. A apărut abia după experiența mea nereușită ca director adjunct la una din casele de creație. Eram câțiva entuziaști care credeam pe atunci că regizorii pot conduce cinematografia. Dar, de îndată ce au apărut la cârmă, a survenit o criză morală... O criză până la un punct explicabilă pentru naturi subiective, ca artiștii. E greu când ești creator să te obiectivizezi într-atât și să hotărăști soarta altora fără să te gândești mai întâi la propriul scenariu. Să te poți transforma din artist în funcționar. Eu unul n-am putut și am demisionat.
— Criza morală continuă?
— Bineînțeles. Dar e vorba și de o criză de adaptare a producției cinematografice la noile condiții. La noi se perpetuează birocrația (ați văzut ce simplu i-a fost particularului să-mi achiziționeze scenariul fără nu știu câte aprobări?), lipsa de răspundere, de inițiativă. Se așteaptă tot de la „vârf” decizii și finanțări.
