Un aIt film a ieșit de sub cortina de fier a cenzurii: Sezonul pescărușilor de Nicolae Oprițescu. Povestea acestui film, evocată la conferința de presă de către regizor, scenarist (Constantin Munteanu) și directorul imaginii (Petre Petrescu) a reamintit celor prezenți de calvarul cineaștilor de a scoate la lumina ecranului filmele sau doar secvențele mai speciale, cele rostind adevăruri, firește, pe atunci, (adică până în urmă cu unsprezece luni), supărătoare.
Asemeni filmului De ce trag clopotele, Mitică?, Sezonul... a fost sechestrat la începutul anului 1985 după ce repetate și mereu mai indignate comisii de cenzură l-au declarat „necorespunzător”. Dacă în alte situații argumentele interzicerii, frizând absurdul sau invocând obiecții rizibile, pot apărea astăzi, multora, de neînțeles, în cazul Sezonului... dată fiind transparența și incisivitatea abordării actualității anilor '80, întrebarea care se pune este nu „de ce a fost oprit filmul?”, ci ― așa cum, dealtfel, s-a și spus la conferința de presă ― „cum de a obținut de la fostele foruri un asemenea scenariu vizele de intrare în producție?”
De la primele secvențe șirurile de „sclavi ai salariului” aliniate tăcut, cenușiu și omogen la porțile unui important combinat chimic, desconspiră, doar prin forța de sugestie a imaginii atotcuprinzatoare, raportul dintre teroare și teamă, dintre obligație și supunere. Uzina, halele, sălile de ședintă arata bine ― suntem doar într-o branșa model a „epocii”, din fericire, revolute — oamenii arată însa rău. Un inginer șef care își însușește munca unui mai tânăr colaborator, spre a obține titlul de doctor și o poziție profesională dominantă spre satisfacerea dorinței de parvenire cu orice preț sau cu toate prețurile, devine un „model” al acaparării puterii cu reverberații mai largi în „epocă”. Dorel Vișan, cu toate aparențele omului bun, trage sforile cu acea credibilitate pe care o au toate personajele trecute prin personalitatea sa actoricească. Momentul (către final) ― când vede cum tot eșafodajul ascensiunii sale se prăbușește ca un castel din cărți de joc, când realizează compromiterea sa în fața „colectivului” și pierderea puterii — este premonitoriu mai ales prin precizia jocului lui Vișan. Inginerul asupra căruia se operează raptul de inteligență (Dan Condurache) bine construit dramaturgic are toate datele savantului cu capul în nori. El „vede” ecuații, dar nu vede că funcția de șef al laboratorului de cercetare al uzinei, repartizarea fără dificultate a unei locuințe, în sfârșit o bursă la Oxford, nu sunt decât odgoanele prin care șeful vrea să-l țină legat în slujba cauzei sale. Degradarea acestui personaj este strâns corelată cu degradarea întregului climat social și politic. El ― care visase la premiul Nobel, renunțase chiar la dragostea dintâi (Carmen Galin) pentru ca nimic să nu-i stânjenească munca ― acceptă, după ani, statutul de slujitor docil. Tot așa cum la maturitate nu are ochi pentru laboranta care-l iubește, slujește și se face cu discreție pavăză în calea pericolelor de tot felul pe care inginerul−savant nu le vede. Ana Ciontea compune mai mult din priviri și tăceri un personaj puternic, de un intens dramatism, conturând un portret al tenacității și încrederii în viață, semn că binele a existat și nu a putut fi distrus. De altfel, de la cele două femei va veni și răsturnarea situației. Sugestiv este și acel mic acvarium așezat în laborator, metaforă a propriei captivități, asemenea peștișorului de aur închis între zidurile de sticlă ca într-un alt univers concentraționar. În secolul nostru rapturi de inteligență se operează sub diferite paravane pe multe meridiane, dar aici accentul cade pe contextul (i)legalității ideologice: ai dosar ești bun, n-ai dosar nu ești!
Sezonul pescărușilor este într-adevăr un film de actualitate al acelor ani, care pune în evidență dezastrele nu doar ale unei singure generații condamnate să trăiască într-un regim totalitar. Un tăvălug social care în demența omogenizării (țel atât de drag dictaturii) a frânt destine, a anulat vocații, a promovat non−valoarea în schimbul susținerii dogmeler ideologice, a falsificat însăși legea progresului.
Cu același semn este compus și personajul doctorului în matematici: pletos, boem, un original, dar tată a șase copii pe care-i hrănește cu pește congelat ― ca și vânzătorul din piață care-i taie „un vraf”. (FiImul are numeroase asemenea „notații” elocvente pentru traiul de zi cu zi). Fie și numai acest personaj secundar, devenit principal datorită interpretării lui Marcel lureș, era o sfidare la adresa unui regim care nu accepta în niciun chip excentricitatea. Tandemul celor doi „visători” (Condurache−lureș), primul supus concesiilor celălalt nesupus lor, trece, în final, pe față de partea adevărului. În sprijinul lor se ridică toți oamenii din uzină. Cât de frumos ar fi fost ca această lecție de solidaritate și curaj civic să fi rulat în cinematografe în 1985! Așa cum apare acum, secvența are atmosfera unei ședințe sindicale din uzinele noastre de astăzi. Cu atât mai meritoriu pentru George Constantin care, în rolul secretarului de partid de atunci, reușește în fapt — prin forța talentului său și desigur a credințelor sale — să facă mai degrabă portretul unui lider sindical dintr-o uzină liberă. În tot acest „portret de grup într-o uzină”, un cuplu de „Ginger și Fred” (Gina Patrichi, Dumitru Onofrei) de la spitalul balneoclimateric aduce o notă de excentricitate poetică ce nu-și mai putea găsi locul într-o societate încarcerată. Ei au venit de departe să moara acasă, și chiar mor (Ginger) nu doar din pricini cardiace, ci ca un simbol al neracordării la mediu (și timpuri).
Toate acestea sunt consistente atuuri ale filmului și ale regizorului care în bătăliile cu cenzura nu a cedat: „N-am tăiat nimic!” a declarat regizorul cu justificat orgoliu la conferința de presă. Prețul a fost că atât el cât și filmul au fost interziși. Reîntors în România după absolvirea IDHEC-ului din Franța, el a perseverat 5 ani, înainte de a pleca din țară, ca să-și impună statutul de cineast. N-a putut face decât două filme Vis de ianuarie și Sezonul pescărușilor. Autorul lor a fost condamnat la interdicția de a mai lucra, Și ce cineast din lume poate sau vrea să facă „filme pentru sertar”?
Cinematografic vorbind, lăudabila sa obstinație face ca filmul să sufere de numeroase lungimi, de câteva repetări, de îngroșări inutile care-l îngreunează. Tot așa cum prima parte a ședințelor cu toată retorica și terminologia care astăzi nu mai pot fi suportate — chiar dacă unui ochi avizat nu-i pot scăpa conotațiile ironice din multe replici șablon ― creează un handicap artistic filmului său. Să nu uităm. Chiar interzis, filmul a fost conceput, totuși, în anii '80 și ar fi inutil să-l supunem acum rigorii critice corespunzătoare libertăților actuale. Poate că balastul se datorează faptului că regizorul (tot după declarația sa) consideră Sezonul... ca „un film de debut”. Și acesta suferă de preaplinul începutului, când orice cineast vrea să spună totul și încă ceva pe deasupra.
Îi depistăm talentul regizoral mai ales în alternanța acelor secvențe „présent−passé, passé−présent” (pentru a împrumuta titlul unui memorabil volum ionescian) când inventivitatea, schimbarea de ritm, naturalețea expresiei, ce-l recomandă și ca pe un incontestabil regizor de comedie, liber de orice constrângeri, ne fac să-i așteptăm cu real interes următorul film. Sunt și alte numeroase „secvențe de pur cinema” în filmul său. Oprițescu știe „să vadă” prin ochiul camerei de filmat un val, un voal, un sărut, o stare, o emoție. El știe să filmeze și în stilul video-clip, ca în multe dintre bunele filme ale ultimilor ani, fără să piardă nimic din substanța ideii urmărite.
„Perla” acestui Sezon... este Carmen Galin. De la concepția dramaturgică la sugestiile regizorale, personajul era menit să fie fără cusur, dar Carmen Galin îi dă o dublă strălucire: exterioară și interioară. Testul alternării repetate a două vârste — tinerețe și maturitate; a două stări ― elanul juvenil privit în oglinda ratării peste nu prea mulți ani, a două perspective: o viață de familie și singuratatea; — toate construite pe constanța unei unice forțe de caracter, solicită la maximum interpreta. lar Carmen Galin răspunde personajului cu o prezență fizică de o feminitate captivantă, cu o inteligență psihologică și o precizie a talentului mărturisind profunda ei stăpânire a subtilității scenice și cinematografice. Actoria ne apare pe ecran nu ca o improvizație agreabilă, ci ca o chinuitoare, dar cât de recompensatoare profesie. În interpretarea actriței, firescul devine memorabil. Întreg filmul gravitează în jurul creației ei și se încarcă de o umanitate credibilă. lar acele generații înfrânte fac dovada că nu s-au trădat în totalitatea lor, ci că au fost trădate de istorie. Sau „confiscate” de aceasta, așa cum spunea Mircea Eliade.
