Își au și filmele soarta Ior... Dar și legendele lor (nu este cinematograful teritoriul privilegiat al miturilor?). Destinul filmului lui Nicolae Oprițescu (regia) și Constantin Munteanu (scenariul), realizat în 1984 și pe care îl vedem abia astăzi, a fost să-i sperie suficient pe diriguitorii de atunci ai Consiliului Culturii pentru a interzice difuzarea lui. Legenda ar privi caracterul ambiguu al povestirii care, inițial, ar fi trebuit să înșele vigilențele cu promisiunea — conținuta, nu afirmată — de a fi „filmul chimiei românești” pentru ca, odată terminat, să-și arate încărcătura dinamitardă. Cu alte cuvinte, din mumă, Sezonul pescărușilor a devenit, în perfida ticluială de laborator proprie cineastului, ciumă. Vigilențele n-au ațipit însă și s-a întâmplat ceea ce știm: tăcerea. Cu tot respectul pe care îl nutresc cineastului (sunt unul dintre puținii critici care au pus preț pe înzestrarea lui, chiar la acel nefericit debut din 1979) cred că mai decisivă decât forța explozivă a filmului a fost atotstăpânitoarea spaimă a celor care hotărau soarta cinematografului nostru, cu mecanismele jalnic șlefuite ale suflatului în iaurt. Nu împărtășesc definiția de „parabolă a sistemului comunist” dragă autorului — sunt convinsă că Oprițescu cunoaște foarte bine traseele „poieticii” — pentru că, pur și simplu, nu sunt suficiente ramificațiile metaforice mai mult sau mai puțin codificate pentru a obține structura pura și ferecată a paraboIei, pentru a cărei descifrare sunt necesare bătrânele chei ale referințelor culturale. Nu este cazul aici, ceea ce nu scade însă meritele filmului. Curajul lui nu este cel al micilor aluzii vag subversive pe care le-au practicat destule pelicule ce suportau foarte bine, de altfel, o operație de pieptănare, fără a li se știrbi integritatea, înainte de a li se da drumul în lume.
Arhitectura dar și mișcarea interioară a filmulul nu îngăduiau remanierile. Cred că Sezonul pescărușilor a scandalizat atât prin ceea ce se pricepea de la „prima lectură”: furtul de inteligență în lumea nici mai mult, nici mai puțin decât a chimiei, cât și prin ceea ce, probabil, nu se înțelegea dar răspândea neliniște. În fond, este un film despre vinovăția complicitații, fie ea și neconștientizată, într-o societate devorată de cangrena duplicității. Un cercetător stimat acceptă să „colaboreze” la o lucrare științifică semnată de un altul, un individ deținător de putere. Dar el traiește într-o lume în care aproape fiecare a ajuns să fie și un altul, printr-un lung proces de instituire a unor false identități sau de erodare a celei adevărate. Abundența măștilor — de protecție, de carnaval, până și copiii poartă, trist exercițiu premonitoriu se deslusește ca un joc al semnelor, oscilând între dramatic și derizoriu. Nicolae Oprițescu, cunoscător al cinematografului francez al anilor '70 - '80 al rnai noilor săi reprezentanți, nu este străin de limbajul elipselor agresive practicate de aceștia. La cinci ani după Vis de ianuarie, îl regăsim pe autor stăpân pe tehnica discontinuității formale. Îi este la îndemână să „spargă” povestirea în cioburi și să o reașeze în matcă, atâta timp cât există un liant, o obsesie ordonatoare: omniprezența atentatului la identitatea umană. În forme violente sau benigne dar care, împreună, dau naștere unei lumi fără reazem și criterii, o lume de coșmar. Protagonistul se înstrăinează de el însuși, se izolează într-un acvarium fragil, femeia iubită, cea care a avut îndrăzneala să spună adevărul este condamnata de boală, și încă ce boală își pierde glasul, deci putința comunicării (Carmen Galin nu are nevoie de vorbe pentru a transmite vibrația unui mare rol). O nevăzută, tragica mască pândește. Unii, inocenți fiind, o poartă fără sa știe și, într-o astfel de dezordine, cuvintele se lipesc haotic de cine nu trebuie: un bătrân repetă mereu „tinerețea este învingătoare”, un țaran rătăcit pe malul mării ne încredințează că „fiecare își are rostul lui”. Alții, precum beneficiarul tezei cu pricina, se scutură cu o voluptate cinică de masca relativei cumsecădenii, în momentul în care este amenințat. Asediat de minciună, umilință și de o omenească nevroză (coarda ce convine stilului de joc convulsionat al lui Dan Conduraehe) eroului nu-i rămâne decât să se dea cu capul de pereți — ceea ce și face — înainte de a se pierde într-un peisaj industrial pustiu, rece și amenințător. Sunt tentată să spun „ca într-un film de Elio Petri” dacă, ceea ce vedem nu am ști, din păcate, mai întâi din viață.
