Să debutezi cu o comedie ar trebui să fie o mare plăcere. Comedia e iubită şi foarte aşteptată de marele public. Lumea vrea oricum să râdă, şi când are ea cheful ăsta, nu mai contează cine ştie ce cât de bogată în haz e comedia. Să debutezi cu o comedie, este chiar mai mult decât o plăcere, este un noroc. Dacă debutantul e şi conştient de norocul lui, şansele de reuşită cresc, pentru că el, debutantul, va face tot ce-i stă în putinţă să-şi ajute norocul şi cu un pic de chibzuiată îl va şi ajuta. Pentru că, ce-i mai trebuie unei comedii ca să «meargă» la public? În primul rând, îi trebuie un actor — dar mare —recunoscut a fi de «comedie» şi cu priză la public. Avem? Avem.
Toma Caragiu acoperă în lung şi-n lat registrul renumelui şi pe cel al prizei la public. În jurul lui trebuie să se răsfire un buchet de nume dragi «capete de afiş» bine aşezate în inima spectatorilor. Avem? Avem. Citiţi genericul. Pe lângă ei trebuie să evolueze gingaş una până la două prezenţe fermecător-feminine, în devenire capete de afis, plus unul până la doi băieţi minunaţi, ca să fie şi loc de amor, pentru că umorul cere de când lumea o rimă drăgăstoasă. Avem? Avem. Citiţi, sau şi mai bine, vedeţi genericul. La capitolul acesta, deci, pe care l-aş numi al «bunei chibzuieli», Carol Corfanta merită cu prisosinţă nota maximă. Efortul lui de a-şi împinge filmul la public este în mod vizibil foarte mare. Faţă de dimensiunile acestui efort, rezultatul mi se pare stupefiant de mic. Rezultatul este un film-slalom printre scheme, teme, probleme care din comedii, care din false comedii, care din parodii, care din farse, un slalom uriaş, poate prea uriaş pentru o pistă atât de mică. Un film chinuit, hăituit de o grabă nemiloasă, feroce, care taie poanta fix în clipa în care ar trebui să se dezlănţuie, şterge replica de pe buzele actorilor la iumătate, şi calcă, fără să clipească, cele mai elementare reguli de racord cinematografic. Un film burduşit, îndesat cu un mare număr de personaje, antrenate într-un mare număr de, acţiuni mici, care, legate, ar fi trebuit să dea o singură acţiune: cea a filmului. Dar ele nu se leagă. Regizorul se străduie să le adune laolaltă în disperare de cauză le mai lipeşte cu un cântecel, cu un intermezzo de desen animat, cu o replică. Nimic. Acţiunile rămân într-o independenţă impresionantă, eroică. Regizorul insistă, cheamă salvarea, cheamă pompierii. Nimic. Acţiunile zburdă libere ca păsările cerului. Sleit de luptă, regizorul cedează, şi, peste capul lui filmul se sfârşeşte într-o atmosferă de neatârnare supremă, pe imaginea unui Toma Caragiu — pijama, voce şi ghitară — suspendat sub cerul înstelat — căci e noapte — şi legănat dulce de scara pompierilor.
Sigur că din toate acestea se poate desprinde oarece efect comic, dar nu cred să fie exact cel pe care şi l-au dorit scenaristul Tudor Popescu şi regizorul Carol Corfanta pentru filmul lor, pentru debutul său. În mod sigur, nu este nici cel pe care l-am fi dorit noi pentru o «nouă» comedie românească. Şi mai sigur,
Serenada pentru etajul XII nu este filmul pe care-l aşteptam de la Carol Corfanta cel care, cu puţini ani în urmă, ne-a tăiat răsuflarea cu o comedie sclipitoare, numai inţeligenţă, ironie şi talent, numită «Divorţ in stil românesc», lucrarea sa de diplomă, la absolvirea Institutului.
Pe acel Carol Corfanta plin de har, mai trebuie să-l aşteptăm un pic. Şi trebuie, pentru că harul unui om nu dispare aşa, peste noapte. El poate fi doar pus în dificultate, încurcat, derutat, pentru moment. El se poate pierde cu firea. Pentru moment. Un moment pe care, de altfel, dacă ne gândim bine, Carol Corfanta l-a şi depăşit. Prin filmul de faţă.
Aşa încât, să aşteptăm...
