Ultimul tur de manivelă
Ultimele două săptămâni de filmare ale
Seratei, au fost grele şi pasionante în egală măsură. Atunci s-au filmat secvenţele cele mai delicate, de analiză psihologică, scenele de dialog în care personajele îşi dezvăluie treptat identitatea, caracterul, gândurile, îşi descoperă şi definesc raporturile dintre ele, De obicei asemenea scene nu au nimic spectaculos şi toată lumea, începând cu regizorul, încearcă faţă de ele un fel de teamă, aproape superstiţioasă, Oare nu se vorbeşte prea mult? Oare nu e prea puţină mişcare în cadru? Oare publicul n-o să-şi piardă răbdarea? La
Serata teama aceea nu exista, pentru că era limpede că textul nu poate fi prea abundent, lipsa de mişcare nu poate să deranjeze pe nimeni, şi una şi alta fiind strict funcţionale. Mai mult: filmările erau spectaculoase. E adevărat că într-un mod aparte. Era spectaculozitatea comunicării în mod inteligent şi adevărat a unor gânduri şi stări sufleteşti legate de ele, a comunicării unei încărcături spirituale prin intermediul a două sau trei personaje — niciodată mai multe — care se ofereau rând pe rând ochiului aparatului de filmat. De fapt, fiecare dintre filmările
Seratei în acea perioadă erau micro-recitaluri actoriceşti susţinute de unul singur, când era vorba de
Cornel Coman, în doi sau trei, când era vorba de Silvia Ghelan şi
György Kovács,
Silvia Popovici şi
George Motoi, lon Roxin şi George Motoi. Unii dintre ei, ca
Silvia Ghelan, Cornel Coman sau lon Roxin, se aflau pentru prima dată în faţa aparatului de filmat, aproape toţi se întâIneau pentru prima dată pe un platou, şi totuşi senzaţia de corp comun, de perfectă înţelegere între ei şi între ei şi regizor era, în mod miraculos, prezentă. Exista pe acel platou (de altfel improvizat din nişte raţiuni pe care nu reuşesc sa le înţeleg, la Sala Sporturilor de la Stadionul 23 August care tocmai se construieşte) acea mult râvnită atmosferă de creaţie care permite celui venit din afară să pătrundă misterul naşterii unui film. Un pas mai departe, în descifrarea acelui mister nu putea fi făcut decât cu concursul interpreţilor. Ce crede fiecare despre rolul său, despre film, despre colaborarea cu regizorul.
György Kovács – profesorul
— Într-un acord comun cu regizoarea pentru că se ştie, actorul este unul din mijloacele de exprimare ale regizorului — am încercat să joc acest personaj numit în film „Profesorul”, evitând vulgarităţile cu care de un sfert de veac se banalizează o pătură socială, care a existat totuşi. Ridiculizând-o, dezumanizăm nişte fiinţe vii. Întorcându-mă la rolul meu, după scenariu profesorul este un om obsedat de boala lui, un om care mai are puţin de trăit. Dar noi am evitat pe cât se poate această trăsătură, pornind de la experienţa că în viaţă nu se ştie niciodată dacă mai ai o zi, un an sau o veşnicie de trăit. Profesorul este o figură pe care generaţia mea a cunoscut-o bine. Moartea lui — ca şi a societăţii din care face parte — e firească. Era timpul ca el să moară şi dincolo de acest timp nimic nu l-ar mai fi putut ispiti. Nici o carieră nouă, nici o dragoste, nimic. E un rol foarte frumos şi foarte complex. Nu ştiu cum va fi până la urmă, cum şi cât vom reuşi să spunem ce vrem, dar reîntoarcerea mea în cinematografie înseamnă şi întâlnirea cu o regizoare pentru care am tot respectul şi cu câţiva actori tineri, cu care nu m-am întâlnit până acum pe platou. Şi asta e pentru mine o mare bucurie.
Silvia Popovici – Alexandra, fiica profesorului
— Îmi place personajul tocmai pentru că e concentrat la maximum pe o partitură, de altfel, redusă. Îmi place, pentru că în spatele lui există o biografie întreagă, pe care Malvina Urşianu a ştiut să mi-o descrie şi să mi-o amplifice. Tot filmul fiind o frescă, un fel de peisaj uman în mişcare, personajul meu i se integrează perfect, este şi el o fereastră deschisă înspre acest peisaj. De altfel, chiar dacă rolul ar fi fost mai mic, chiar dacă aş fi avut doar o trecere prin cadru, tot aş fi primit să joc, numai pentru bucuria de a mă reîntâIni cu un regizor ca
Malvina Urşianu. E un regizor remarcabil şi e pasionant să lucrezi cu ea. Fiecare moment pe care îl filmează trece prin ea şi e şi explicabil: personajele sunt creaţia ei şi acum le trăieşte încă o dată, împreună cu noi. Cu Malvina Urşianu simţi bucuria creaţiei şi mi-ar fi părut rău să mă lipsesc de o asemenea bucurie.
Silvia Ghelan — doctoriţa Iulia
— Pentru mine, lulia e primul rol într-un film şi mărturisesc că nu mi-e uşor. Nu-i vorba de acea lipsă de libertate pe care o presupune filmul, ci mai degrabă de o atenţie care se cere distribuită pe mai multe planuri deodată. Dar rolul e foarte frumos şi, deşi mic ca întindere, foarte complex, alcătuit dintr-o mulţime de stări sufleteşti şi din permanente planuri duble. În asta stă şi frumuseţea, dar şi greutatea lui. Sigur că m-am mai întâlnit cu asemenea personaje complexe, dar pe scenă, ceea ce e puţin altceva... Poate că aici greutatea s-ar putea numi: spaima mea de aparat. Şi mai e ceva: mimica. Mimica de film, se ştie, trebuie să fie mult mai discretă. Asta mă obligă să mă supraveghez tot timpul, dar nu ştiu cât reuşesc. Dacă voi reuşi totuşi, se va datora în primul rând Malvinei Urşianu, care a ştiut să-mi inspire şi interes şi dragoste pentru film.
George Motoi – Cristea, un personaj misterios
— După părerea mea — pot fi subiectiv, fireşte — Cristea este eroul cel mai complex pe care-I dă filmul românesc, Este un comunist lipsit de artificiile de structură cu care ne-am obişnuit până acum. Un personaj cu atât mai plin de farmec, cu cât nimic nu e pus cu tot dinadinsul în carnea lui ca să pară comunist, ci e construit pe o structură foarte adevărată şi deci foarte credibilă. E un erou care îmbracă haina şi spiritul unui intelectual şi ne permite astfel să cunoaştem prin el aportul pe care intelectualitatea acelei epoci l-a adus luptei antifasciste. Din păcate, nu pot vorbi prea mult despre el, pentru că ar însemna să desconspir secretele filmului. Ar însemna ca publicul să afle de pe acum, ceea ce în film se află abia la urmă... Pot spune însă, că deşi nu am vârsta care să-mi permită să fi cunoscut tipul de om din propria mea experienţă, am reuşit să mi-I apropii, prin studiu şi prin lucru cu regizoarea. Malvina Urşianu posedă acea capacitate rară de a contopi psihologia interpretului cu aceea a personajului, de a scoate, printr-un fel de investigaţie psihologică, eroul care dormitează în actor. Acest lucru mi-a permis să-mi găsesc acea linişte creatoare, fără de care nu pot merge niciodată mai departe în elaborarea unui personaj.
