Înaintea confruntării cu publicul şi critica, un ultim cuvânt regizorilor
Un film bun sau un film prost, se face în genere la fel de greu. Realizarea cere o desfaşurare de energie fizica şi nervoasă imensă. După acest maraton, realizatorul filmului, aruncat ca de o forţă centrifugă la marginea acelui univers creat de el, trăieşte un timp de tristeţi dureroase, în care sentimentul golului sufletesc, al abandonului, al despărţirii irevocabile de o lume asupra căreia acţionase pâna atunci demiurgic, se împleteşte cu insatisfacţiile pe care nici un artist nu le poate ocoli — cineastul mai mult decât oricare altul pentru atâtea motive că nici nu aş şti cu care să încep.
Te simţi vuind a gol ca o cochilie şi nici nu mai crezi că vreodata, alte gânduri, sentimente, fiinţe, universuri vor mai popula acest imens vid.
Nu am avut neşansa de a face coadă la bilete la
Gioconda..., dar în timp ce-mi aşteptam restul la casă, străbătea până la mine strigătul din gară al Irinei, a cărei dragoste nestinsă pentru Caius eu o blestemasem.
Şi acum nu mai puteam face nimic pentru ea. Şi nici pentru Caius care apunea impecabil sub un orizont care, ciudat, era de zori de ziua.
Şi cât i-am iubit!
Mi-am creat apoi un univers mai populat cu oameni de tot felul şi pe cei pe care i-am iubit mai mult, i-am ucis. Poate ca să nu mai trăiesc durerea, cu mult mai mare, de a mă părăsi ei pe mine. (Să fie oare acest mobil meschin geneza «sentimentului tragediei»?!)
Dar ziua în care mă voi despărţi definitiv de ei va fi numai aceea în care primul critic va pătrunde fi taina acestui univers, despicându-l cu barda unei logici severe, luminându-i ungherele şi chipurile cu neon brutal, reverberându-i sonurile haotic, zdruncinând din temelii ordinea acestei lumi la a cărei arhitectură interioară şi exterioară am visat şi vegheat doi ani din viaţă. Obişnuit mai mult decât oricare alt artist cu indiscreţia atâtor prezenţe la care în mod fatal te obligă această artă practicată într-o uzină (ce poet şi-ar instala masa de lucru într-o vitrină pe Calea Victoriei, ce sculptor atelierul sub cerul liber în piaţa publică?) — confruntarea cu opinia publică îl găseşte pe cineast la fel de nepregătit ca pe toţi ceilalţi artişti. Şi la fel de vulnerabil. Dar încetul cu încetul procesul de obiectivizare se produce. Dintr-o nebuloasă de senzaţii şi sentimente, se desprind contururi mai clare. Este timpul şi depărtarea care creează un unghi mai prielnic contemplării lucide.
Artist şi operă se depărtează încet unul de altul; opera navigând pe valurile care poate o vor cruţa, poate nu, artistul păşind pe ţărm înapoi către casă, aruncând din când în când o privire spre catargul care alunecă sub orizont.
Şi peste liniştea aceasta de sfârşit de lume, izbucnesc deodata, sunetele unei muzici noi.
