O calda invitaţie din partea redacţiei revistei «Cinema», de a scrie în «avan-premiera» câteva cuvinte despre
Septembrie, mă pune într-o măgulită încurcaturâ: am avut nevoie de câţiva ani buni ca să gândesc pentru ecran, şi nu pentru inhibata coală de tipar, acest film.
Un film-etapa, pe care mi l-am cerut, mi l-am impus chiar, nu numai pentru că el ar fi trebuit să fie, in ordine cronologică, filmul meu de debut, ci pentru că, dincolo de sertarele timpului, el continua să mă întrebe, să ma strige, să mă neliniştească. Poate că regizorul nici nu e altceva decât un spectator, mai febril sau mai opac, dar un spectator de un tip special: al unui film
care nu există încă, decât în el însuşi. În ordinea asta de idei, nu cred o iotă din surâsul stingher al unui eventual confrate care declară, pentru a-şi acoperi o nereuşită, că nu-l interesează spectatorul... Ar fi ca şi cum s-ar nega pe el însuşi, în esenţiala sa ipostaza. De aceea mărturisesc că m-am bucurat sau am suferit pentru fiecare cadru, pentru fiecare fotogramă, făcute şi văzute nu numai cu ochiul mânuitorului de posibilă viaţă, ci şi - în primul rând! - cu sentimentul omului care plăteşte un bilet de intrare înainte de a şti ce şi cum, semnându-ţi ţie, gazdei, un cec în alb. În speranţa că va aduce cu el, acasă, în gânduri, în viaţa cea de toate zilele şi
altceva decât iluzia contravalorii modicei sume platită la intrare. Pentru că o oră şi jumatate din viata noastră costă mult mai mult...
Aş dori ca un anume spectator dintre miile, sutele de mii (şi, poate, milioanele) celor care vor vedea
Septembrie, să părăsească cinematograful cu sentimentul că n-a irosit fără rost acest credit.
