Arta animaţiei văzută de animatorii ei
«Culorile individuale ne afectează... psihologic inspirându-ne anumite sentimente. Năzuind cu însufleţire sau rânjind molcom, ne simţim înălţaţi spre nobleţe sau coborâţi spre banalitate». (Goethe)
Marea câmpie a culorilor ramâne un univers mereu deschis investigării, un univers atrăgător şi fascinant. O călătorie în lumea mirifică a culorilor se aseamănă cu parcurgerea anotimpurilor, cu toate transformările cromatice ce se petrec în peisajul înconjurător. Efectul psihologic al culorilor, capacitatea lor de a crea o stare de bucurie sau de tristeţe, de linişte sau de nelinişte, de calm sau agitaţie îl simţim mai ales atunci când sunt folosite ca dominantă cromatică a unei secvenţe sau a întregului film; culoarea ne apare strălucitoare sau mată, discretă sau agresivă, fragmentată sau compactă.
«Nu în varietatea culorilor stă arta unui colorist, ci în felul cum ştie el să le armonizeze şi să echilibreze între ele masele mari predominante de culoare» — afirma N. Tonitza. O culoare nu are valoare singură, ci numai în raport cu alta; dialogul formelor cromatice constituie baza expresiei plastice a fiecărui cadru din film tot astfel cum mişcarea vitalizează existenţa culorilor, le imprimă o viaţă proprie fără de care filmul de animaţie riscă să devină o alăturare de imagini frumoase, pur ilustrativiste.
O interesantă observaţie asupra culoriior a lui Rudolf Arnheim are în vedere fapul că «perechile complementare (roşu-verde, galben-violet, albastru-orange) redau unitatea calmă a contrariilor», ceea ce înseamnă că varietatea infinită de combinaţii care rezultă din aceste culori permite cineastului să-şi aleagă tonalităţile cele mai potrivite pentru tema aleasă. Cea mai simplă modalitate de utilizare a culorii în animaţie este aceea de tentă plată, cu rol de dominantă cromatică pentru desfăşurarea unei acţiuni, procedeu des întâlnit în filmele satirice sau de idei unde prin mijlocirea pasionantului dialog stabilit între personaj şi decor se construieşte dramaturgia cromatică a filmului. Utilizând tonalităţi reci de violet, verde şi albastru, filmul de animaţie poate sugera adâncimea imaginii, obţinând spaţializarea şi adâncimea elementelor de decor.
Pentru a facilita spectatorilor o lectură diferenţiată a imaginii, eroii filmului sunt ierarhizaţi într-un crescendo în trepte cromatice, care începe cu tonuri aproape neutre ale personajelor din planul trei, creşte la tonuri calde pentru personajele din planul doi şi ajunge la accente cromatice la personajele principale.
O experienţă interesantă pentru mine a constituit-o organizarea cromatică a filmului
Hidalgo. Pe fundalul decorului, în care tonurile neliniştitoare de galben alternează cu cele de gri-argintiu, se detaşează silueta lui Don Quijotte tratată în tonuri de violet. Nuanţele acestei culori (care pendulează între roşul pasiunilor şi albastrul meditaţiilor) pot sugera nu numai nobleţea unei aspiraţii umane, dar şi caracterul dramatic al existenţei sale eroice. Nobilii care apar în acest film poartă costume în tonalităţi de violet rece şi de albastru, culori care îi plasează tot timpul în planul al doilea al acţiunii. Aceste tonalităţi îi leagă, dar îi şi detaşează de Don Quijotte. Sancho Panza are hainele colorate în ocruri şi roşuri de pământ, uşor grizate, sugerând nu numai un costum popular spaniol, ci şi caracterul eroului.
Organizarea culorilor pe veşmintele aceluiaşi personaj poate fi făcută cu intenţia de a pune în evidenţă figura eroului, mâinile sau un element vestimentar. În unele filme «regula jocului» nu este respectată şi personajul principal se pierde în culoarea celorlalte personaje sau în culoarea decorului. Există şi pericolul de împovărare a acţiunii filmului cu o abundenţă decorativă sau cromatică. «Pe bună dreptate, spunea Eisenstein — nu vorbesc despre film colorat, ci despre film în culori, pentru a evita orice asociaţie de idei cu pestritul şi ilustraţia. Nu trebuie ca sobrietatea plastică a ecranului nostru să fie înlocuită cu sclipirile unei stambe pestriţe sau a unui ou de paşte».
Filmul de animaţie are posibilitatea de a vizualiza geneza şi metamorfoza culorilor, atunci când animaţia se face direct prin «pictură sub aparat». Munca de luni de zile a pictorului este prezentată în rezumat spectatorului în câteva minute. Ne este astfel dezvăluită nu numai semnificaţia scenariului, ci şi intimitatea procesului de creaţie. Măiestria creatorilor de film constă şi în a pune de acord intenţiile lor artistice cu calitatea peliculei folosite, care redă fidel numai anumite culori. De aceea probele de culoare filmate determină de multe ori modificări şi adaptări în structura iniţială a imaginii.
Sigur că prin culoare nu putem salva un scenariu slab sau mediocru, dar întotdeauna putem da imaginii — mai ales în cazul unui subiect deosebit — acea frumuseţe şi demnitate care să înalţe filmul în zona artei autentice.