Trenul de aur, prima coproducție româno-poloneză își datorează succesul de public, în principal, unei formule care și-a dovedit, de nenumărate ori, viabilitatea: aventura istorică. Acțiunea, ritmul, suspense-ul, pistele false, deconspirările spectaculoase, urmăririle pe acoperișul trenului în mers, împușcăturile amuțitoare, loviturile de teatru și loviturile de film — tot ce ține de arsenalul aventurii e pus în slujba unui moment istoric de mare interes. Ficțiunea „ușoară” se înalță și se fixează pe soclul documentului autentic. Aventura se golește de gratuitate și câștigă în consistență, asumându-și o miză considerabilă.
Momentul istoric exploatat inspirat de scenariul lui Ioan Grigorescu se concentrează în jurul unui fapt semnificativ: în primele zile ale lui septembrie '39, când Germania fascistă „a început lichidarea Poloniei”, când o problemă a națiunii poloneze era salvarea tezaurului Băncii Naționale, când se punea problema evacuării celor 80 de tone de aur polonez din calea invadatorilor, când „Stockholmul a răspuns negativ”, guvernul român „conștient de enormele riscuri asumate, își dă acordul privind tranzitarea tezaurului prin România, într-un singur transport până la Constanța, unde va fi încărcat pe un vapor străin. Condiția este rapiditatea”....
Pe principiul că „fiecare minut contează”, ca pe o cursă contra cronometru a condus regizorul Bohdan Poreba
Trenul de aur, încercând să capteze, — în acea viteză — haosul războiului, învălmășeala generală, tragedia lumii și tragedia vieții personale, patriotismul ca supraviețuire și supraviețuirea ca patriotism. Așa cum declara la conferința de presă a filmului, regizoruI a văzut, în esență,
Trenul de aur, dincolo de aventură și dincolo de istorie, ca pe un film politic, „adică un film implicând preocuparea față de destinul național”...
Imaginea (
Marian Stanciu și
Nicolae Girardi), pe lângă funcționalitate, pe lângă virtuozitate, reușește uneori să finalizeze o altă intenție declarată a regizorului: „concretul, printr-o încordare anume, să treacă în metaforă...”. Memorabilă e, în acest sens, imaginea unei fete păzind în tăcere un sicriu închis, la marginea unui drum pe care trece convoiul războiului; sau imaginea ceIor două trenuri îndepărtindu-se în paralel, gata să intre în zona riscului, a aventurii.. De ce două trenuri ? Pentru că „atâta am reușit fac rost”, declară cu umor personajul care răspunde de securitatea transportului pe teritoriul românesc, comisarul Munteanu. Printr-o binevenită licență scenaristică, menită să alunge monotonia și să potențeze aventura, trenul „real”, trenul din istorie e dublat, în film, de un tren al aventurii. Dacă trenul istoriei aduce, firește, personaje istorice (de pildă premierul Armand Călinescu și ministrul de externe G. Gafencu, interpretați cu sobrietate de
Gheorghe Cozorici și
Silviu Stănculescu), trenul aventurii — în combustia creată de muzica tensionată și tensionantă a
Corneliei Tăutu, mixată cu „muzica” unei lumi în derivă de
Anușavan Salamanian, cu binecunoscutu-i profesionalism — trenul aventurii, deci, poartă și o femeie frumoasă și vinovată care va muri suspinând „păcat!” (Ewa Kuklinska), și o femeie frumoasă și nevinovată care va cădea victimă cruzimil agresorilor (Jolanta Grusznik), și doi mecanici de locomotivă de o naturalețe egală cu temeritatea (
Mircea Albulescu și
Valentin Uritescu), și un feroce grup de diversioniști fasciști (să-i amintim, dintre interpreți, doar pe Arkadiusz Bazak și
Dan Condurache); dar încărcătura cea mai prețioasă a acestui tren al aventurii o reprezintă doi bărbați, dintre acei anonimi care scriu istoria — maiorul Bobruk (Waclaw Ulewicz, maestru al unei bonomii pigmentată cu ironie) și comisarul Munteanu (
Mitică Popescu, profesionist nonșalant și plin de farmec, prezentat de regizor ca „un amestec de Humphrey Bogart și... Fred Astaire”).
Filmul urmărește tezaurul până la îmbarcarea pe vasul „Eocene”. Dar odiseea tezaurului polonez începută la 5 septembrie 1939 se va incheia abia în '47, după ce aurul va peregrina pe trei continente. „Un destin formidabil”, povestea la conferința de presă scenaristul. Așadar, un posibil cinematografic „va urma”...
