REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Secvenţe”


     Secvenţe, noul film al lui Alexandru Tatos, este o îndrăzneaţă încercare de a răsturna ambele estetici cinematografice (şi aceea de tip Kinoglaz, profesată de Vertov, în anii '20, şi migăleala hollywoodiană descrisă în deceniul trecut de Truffaut) cu privire la relaţiile dintre realitate şi ficţiune. Mai bine zis (căci cuvântul „ficţiune” este impropriu, adevărul artistic fiind tot atât de adevărat ca şi adevărul brut), relaţiile între viaţă şi artă.
     Pe platourile americane se filmează de o sută de ori acelaşi detaliu, iar drept a suta oară se spune: „A fost admirabil, a fost perfect! Mai filmăm o dată!”. Iar la montaj, din o sută de filmări se va păstra numai una. Din contra, în filmul lui Tatos, se păstrează tot, cu riscul de a oferi o insuportabilă pisălogeală, o senzaţie de rămânere pe loc. Trei poveşti, total diferite. Un tânăr care vorbeşte, interminabil, la un telefon public, în timp ce patru persoane exasperate fac coadă. Tot ce vorbeşte el este lipsit de orice interes. Regizorul unei echipe de filmare vrea să dea un sens mai uman acestei insipide pălăvrăgeli. A hotărât că tânărul se simte cumplit de singur şi îi e sete de relaţii cu oamenii. Încearcă să surprindă pe peliculă tragedia singurătăţii, comună eroului şi autorului filmului.
     A doua poveste se numeşte Prospecţie. O echipă de filmare face prospecţii şi sondaje psihologice. La un restaurant de pe şosea asistentul de regie îI convinge pe responsabil că eehipa de cineaşti e alcătuită din colaboratorii unui procuror. Birtaşul simte atunci nevoia să se ia bine cu un posibil „inamic”. În loc să repete, ca de obicei: „nu este, decât ce se vede; îmi dă trustul — am! nu-mi dă trustul — n-am!” În loc de asta, el copleşeşte cu amabilităţi (fripturi, băuturi, cafele) pe toţi însoţitorii procurorului imaginar. Elanul de amabilitate îl face să repete de o sută de ori aceleaşi fraze, ba, la urmă, îl împinge şi la confidenţe: Este profund nefericit. Nevastă-sa „a plecat dimineaţa, la oraş, la coafor, şi s-a întors noaptea, cu o maşină mică”. Acest vehicul putea să fie proprietatea unui amant; sau poate că nevasta făcuse doar un sirnplu şi inocent autostop. Dar nefericitul soţ se complace să povestească de ce şi cum a pedepsit-o el pe infamă. A pus-o să doarmă pe podea. „Pe covor!”, spune el, elegant. Iar după asta, a dat-o afară. A alungat-o. La despărţire, responsabilul îi roagă pe oaspeţii săi să vină sus, să le arate casa. Sufrageria şi mai ales dormitorul. Unde stă, aşezată pe marginea patului, ca un împricinat, soţia culpabilă. Pe întuneric.
     Episodul al treilea reprezintă o banală filmare pe platourile din Buftea. Decorurile reconstituie un restaurant din anii '40. La fiecare masă, doi sau mai mulţi figuranţi. N-are importanţă ce-şi spun. Dar se înregistrează şi se păstrează tot. Iar la una din mese, se întâlnesc întâmplător un bătrân comunist (interpretat de Ion Vâlcu), torturat odinioară de poliţie, şi un bătrân fost poliţist (interpretat de regretatul Geo Barton). Poliţistul recunoscut simte o furioasă nevoie de a se disculpa. N-a chinuit cu ţigări stinse pe trupul victimei, nici cu ace calde pe sub unghii, ci a dat patru modeste palme. El strigă, ţipă, repetă: „patru palme!” La montaj, toate se păstrează. În construcţia filmului Secvenţe intră tot; dar pentru structura operei gândite de cineaştii−personaje ale celor trei episoade toate aceste întâmplări sunt neimportante.
     În ciuda aparenţelor, cele trei poveşti se leagă. Legătura e artificială şi formală; „liantul” este ceva mult mai dureros decât „singurătatea” sau nefericirile conjugale. Este acel zbucium al creatorului pornit în căutarea adevărului. Acest fundament uman comun celor trei poveşti n-are nevoie de montaj acrobatic american. În întregul film scris şi regizat de Alexandru Tatos se dovedeşte că, fără nicio filmare, tot ce se petrece în jurul nostru se leagă. Totul se leagă cu toate. Adevărul brut e la fel de adevărat ca şi cel botezat ficţiune. Adevărul „de artă” diferă de adevărul „de toate zilele” prin aceea că un cineast a avut norocul să-l întâlnească, să-l recunoască şi să-l păstreze.
     Cam acesta e tâlcul filmului Secvenţe. În Noaptea americană a lui Truffaut actorii povestesc ce miraţi sunt când, după pisălogeala de 2 luni a filmărilor, văd filmul. Nu le vine să creadă că ei sunt aceia care fac şi spun lucruri atât de patetice, atât de evocatoare. Explicaţia? În ciuda migălelilor milimetrice din timpul filmărilor, adevărurile profunde îşi legau firele. Iar migălelile acelea interminabile uneori exprimă realitatea mai bine decât montajul hiper−selectiv al esteticii hollywoodiene ortodoxe. Cred că asta a vrut să spună Alexandru Tatos răsturnând clasica teorie a raportului dintre real şi ficţiune, dintre adevăr brut şi adevăr de artă.
 
(România literară, decembrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cronica de film, d.i. suchianu, secvente

Opinii: