Trebuia, cred, să vină şi un astfel de film în care cineastul să fie propriul său subiect şi personaj, să-şi fixeze un reper (pe cât de inconcret pe atât de incondiţional: adevărul, adevărul vieţii dar şi al artei) în funcţie de care să analizeze demersul artistic. Spectatorul pare că e sedus prin divulgarea „secretelor de producţie ale platoului”, prin însăşi aducerea la vedere a acestui seismograf al lumii care este artistul. Se naşte astfel o privire dublă sau poate paralelă: felia de viaţă e confruntată mereu cu viaţa reală.
Alexandru Tatos preia provocarea pe care un artist autentic trebuie s-o înfrunte (şi o preia de astă dată în triplă ipostază: de scenarist, regizor şi chiar interpret) şi încearcă să răspundă la o întrebare fundamentală: câtă artă şi cât adevăr conţine actul său? Incursiunea în laboratorul de creaţie al acestui film despre film, mai curând decât film în film. Tatos o face cu subtilă detaşare de sine şi cu o totală abdicare în faţa obiectivului ei: adevărul şi acuitatea observaţiei artistului despre lumea în care există. Ai fi tentat poate să spui că filmul se naşte din spontana dorinţă de a întoarce camera de luat vederi spre culise. În realitate există trei schiţe pe care realizatorul le împinge în arena peste care aprinde reflectoarele şi, întrepătrunzându-se acestea nasc un film unde autoironia se prelungeşte în sarcasm, farmecul uneori obosit al artistului (care prospectează locul de filmare) e depăşit de dramatismul întâmplărilor uneori autentice care izbuzcnesc parcă nechemate („Patru palme” ale lui Papaşa) în timp ce metod ciné-vérité-ului practicată de artist oferă o pată de culoare (telefonul public) dar nu şi machiajul dorit de unii.
În aparent lenta desfăşurare a acestei incursiuni în propria-i ogradă, Tatos cu filmul său face loc unei galerii umane pe cât de nuanţat portretizată pe atât de viguros angajată dramatic: Geo Barton (mult regretatul Geo Barton) şi Ion Vîlcu în această extrem de dramatică confruntare ce ia naştere dintr-o palidă amintire şi ajunge la apogeu tocmai când pe platou se consumă o scenă presupusă a fi apogeul altei povestiri. Cei doi actori construiesc scena cu migală şi o mare economie de mijloace, pun cărămidă peste cărămidă cu fiecare replică, făcând să balanseze spre figuraţie interesul pentru ceea ce se petrece pe platou în clipele acelea. Ce să mai spunem despre proba de mare virtuozitate pe care o dă Mircea Diaconu în rolul responsabilului de restaurant, care are şi el o supărare şi anume că l-a tradus consoarta! Există în acest personaj care este înainte de toate un om oarecare, dar om – şi şmecherie dar şi duioşie, şi viclenie dar şi omenie, ca şi grotesc şi mult kitsch (interiorul locuinţei sale aflată în spatele localului, încărcat ca o sorcovă şi găzduind o „comoară”: colecţia de ascuţitori de creioane, este atât de expresiv încât cuvintele pălesc). Totul aici descrie un personaj până acum atât de înglodat în standardele unui umor sumar şi comercializat care nu izbutea să desluşească omul de sub funcţia lui socială. Mircea Diaconu aduce în cadru un om, cu păcatele şi duioşiile lui, cu mica lui diplomaţie de birt, flancată de o problemă personală care pentru el este dureroasă, în timp ce restul comesenilor o receptează felurit (portretizându-se şi ei) după propria lor omenie şi cinism, indiferenţă sau obtuzitate. Admirabil şi considerabil este Diaconu. Inteligenţa lui este pusă în slujba înţelegerii omenescului, iar talentul face posibilă exprimarea acestuia. Cu mult simţ al măsurii! „Vedeta” echipei – Emilia Dobrin Besoiu – „joacă” de minune acest mic profesionalism actoricesc ce frizează cabotinismul oprindu-se doar la gestul spectaculos fără să atingă zona sensibilităţii autentice. Şi apoi vine „toată echipa de filmare” în care sunt desigur şi membri ai echipei, dar şi câţiva actori între care Ioana Manolescu, Ileana Codarcea, jucând rolul de „coechipieri”.
Ar fi multe şi admirabile lucruri de spus despre concepţia punerii în imagine a acestui film despre film în care, odată mai mult, Florin Mihăilescu demonstrează că el este unul dintre rarii operatori ce desfăşoară o adevărată regie a imaginii. Admirabilă plastica acestui film – decor, costume şi aş menţiona chiar recuzita atât de importantă în concepţia Secvenţelor – datorată Svetlanei Mihăilescu, Andreei Hasnaş, lui Andrei Both şi Nicolae Şchiopu.
Cine poate spune aşadar – după un film ca acesta semnat de Tatos – că cineastul nostru nu ştie să fie şi lucid şi autoironic, dar şi sarcastic? Ştie, nu-i aşa, cineastul să vadă ciné-vérite, dar chiar vérité de-a binelea!
