REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Secvenţe”  - cronică de film (2)


     Pasionant ca problematică şi foarte bine jucat, Secvenţe pare că încheie — în activitatea regizorală a lui Alexandru Tatos — o veritabilă perioadă: aceea a parcurgerii drumului către cunoaşterea de sine, către stăpânirea (mai mult sau mai puţin) conştientă şi deplină a mijloacelor de expresie specifice artei sale, către delimitarea riguroasă a spaţiului imaginar în care se exercită „fierul” său artistic…
     Astfel, aşa cum încercam să sugerez în prima parte, a acestei cronici, dramaturgia filmului îşi lărgeşte treptat, pe parcursul celor trei episoade, sfera de cuprindere — urmând, totodată, un drum ascendent: „ascendenţă”, dacă vreţi, spre miezul problemelor... Care „miez” — în cazul analizei propuse: a raportului dintre „faptul de viaţă” şi „imaginea” sa de pe ecran — nu poate fi decât scânteia de adevăr care ar trebui să treacă nestinsă dintr-un plan într-altul.
     Regizorul nu rămâne — decât, poate în două−trei momente ale primului episod (interpretat, cu o vervă cam stinsă, de Dragoş Pâslaru) — la nivelul intenţiilor, ci se explică într-o naraţiune finită, populată cu personaje a căror caracterizare are nerv şi profunzime psihologică; nici măcar personajele secunde (nu secundare) ale acţiunii — mă refer la membrii echipei de filmare, care-şi joacă cu dezinvoltură şi umor rolul „din viaţă” — nu suferă de acel schematism caricatural care mâncă pe dinăuntru atâtea figuri (unele centrale!) din filmele noastre de actualitate... Un aport de seamă îl are, aici, şi dialogul: firesc şi expresiv, susţinut de un sens ce trăieşte dincolo de prima lectură; nu există — în replicile personajelor — niciuna care să nu convină caracterului lor (aşa cum reiese acesta din „acţiune”, din „gesturi”, din „biografia” fiecăruia).
     O altă direcţie fecundă, şi pe care regizorul−scenarist o exploatează cu inteligenţa proprie artistului adevărat, constă în fructificarea superioară a rolului pe care-l poate căpăta contrapunctul în cinematograf — episoadele ultime oferind sugestive posibilităţi de exemplificare a acestei afirmaţii… Astfel, Prospecţie începe ca o farsă — pe care „cineştii” vor să i-o joace acelui umil responsabil de bufet, pe drumul întoarcerii către Bucureşti; numai că, pe măsură ce „omul” îşi destăinuie oful — legat de o dramă familială farsa se încarcă de tristeţe şi, prin acumulare excesivă, se întorce în contrariul ei. Episodul surprinde — în devenirea bufetierului, magistral interpretat de Mircea Diaconu — momentul crucial al unui destin: o fiinţă necioplită, şi care până atunci nu se gândise decât Ia sine, este adusă de viaţă în starea de a se gândi pe sine (adică şi la alte lucruri decât cele presupuse de îmbogăţirea pe căi mai mult sau mai puţin ilicite). Există, în acest episod, un superb exemplu de folosire a tehnicii filmului: aparatul (mânuit de Florin Mihăilescu) îl urmăreşte pe Mircea Diaconu atât de aproape, şi atât de adânc — în câteva prim−planuri cu adevărat antologice — încât sentimentele personajului depăşesc cu mult intriga măruntă în care îI angrenaseră „cineaştii”… În momentele sale fericite (şi Mircea Diaconu parcurge, în Prospecţie, un asemenea moment), actorul este o poartă către eternitate.
     Ultimul epdsod, cel mai dens şi mai încărcat de sugestii îi are ca interpreţi pe Geo Barton şi Ion Vâlcu figuranţi în „filmul” care se toarnă pe platou, ei fuseseră protagoniştii unei realităţi pe, care „filmul” cu pricina pretinde că o evocă... În contrapunct cu replicile de pe platou, se desfăşoară dialogul celor doi „pensionari ai istoriei” — dialog amar, încărcat de veninul unor aduceri−aminte neplăcute, în fond, amândurora... Pe deplin închegat ca dramaturgie, interpretat cu o impresionantă ştiinţă a nuanţelor de către cei doi, acest episod se refuză — tocmai prin perfecţiunea realizării sale — comentariilor de circumstanţă. El trebuie văzut şi degustat, de fiecare, la faţa locului.
     Căci, — în felul său — discret, subtil, eficace — filmul lui Alexandru Tatos e un joc secund, mai pur.
 
(Săptămâna, 10 decembrie 1982)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alexandru tatos, cronica de film, nicolae ulieriu, secvente

Opinii: