REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Secretul lui Nemesis


     Vocația satirică a creației noastre artistice, cu un spectru atât de larg — de la Caragiale la Tănase — în cuprinderea și vituperarea tipurilor caracteristice, a modelelor negative, își face prea rar simțită prezența în filmul românesc contemporan: încât atunci când un autor sau altul ne propune o satiră (cinematografică, se-nțelege), gestul trebuie salutat cum se cuvine... Dintr-un astfel de gest provine și filmul semnat de Titus Popovici (scenariul) și Geo Saizescu (regia): cuplu inedit, constituit odată cu Secretul lui Bacchus și confirmat cu Secretul lui Nemesis.
     Trecând peste predilecția vădită de cei doi autori pentru mitologia greacă — predilecție care, din (ne)fericire, operează doar în privința alegerii titlului — să consemnăm, în primul rând, faptul că filmul de-acum preia (sau, mai bine zis, continuă) unele idei și personaje ale celui dintâi.
     În privința personajelor, lucrurile sunt simple: din „secretul” lui Bacchus trece-n cel al lui Nemesis ziaristul Victor Mirea (interpretat, aici ca și acolo, de același Emil Hossu), trăgându-i fatalmente după el pe cei doi oameni care-ți fac viața mai ușoară: șeful și nevasta... E, aici, o primă idee — satirică, bine-nțeles, și pe care filmul o exploatează cum se cuvine; adică până-n (aproape) ultimele-i consecințe nevasta e gata să-l părasească pe bătăiosul ziarist, în vreme ce șeful (de secție) nu știe ce să mai facă spre a scăpa de el (trimițându-l în cele din urmă pe teren: ca-ntr-un fel de surghiun, crede dumnealui: dar „Balaurul” alias Victor Mirea, până și aici îi face figura: întorcându-se, după numai două zile, cu un reportaj, cel puțin incomod, despre recensământul animalelor).
     Cele două filme își răspund, însă, prin idei fundamentale în jurul cărora se axează: dacă, în Secretul lui Bacchus era vorba de — bolnăvicioasa, până la urmă — sete de înavuțire, Secretul lui Nemesis dezvăluie „mecanismele” (mai mult exterioare, din păcate) ale și mai bolnăvicioasei porniri de-a acapara puterea, de a-i domina pe ceilalți, speculându-le naivitatea, slăbiciunile, absența tăriei de caracter. Din acest punct de vedere, filmul rostește — la nivelul repIicii, cel puțin — multe adevăruri interesante, iar „bătaia” sa este (fie și numai în intenție) mult mai lungă.
     Principalul personaj al filmului este cetățeanul N.M. Siseanu (ne-me-sis, adică), care — dat afară (sau pensionat înainte de vreme) pentru grave abuzuri comise într-o funcție de conducere — se aciuiază ca administrator de bloc și, profitând de credulitatea unora, întemeiază un soi de „sectă” al cărei unic rost era acela de a-i aduce „ctitorului” ei cât mai multe beneficii (materiale, îndeosebi, dar și de altă natură: mai intimă, ca să zic așa).
     Abjecția personajului este inteligent surprinsă de autorii filmului — și dintr-o multitudine de unghiuri, încât să nu mai existe niciun dubiu asupra naturii sale: s-ar putea chiar spune că — dintr-un exces de demonstrativitate — scenariul aglomerează situațiile de acest gen, dacă nu cumva ambiționează inventarierea lor. Oricum, interpretat magistral de Gheorghe Dinică, personajul își dezvăluie întreaga forță malefică — ancorând filmul într-un registru de certă sobrietate: artistică și civică deopotrivă.
     Din păcate, celelalte personaje și întâmplări ale filmului sunt tratate într-o cheie apăsat parodică — regizorul apelând cu necontrolată insistență la șarjă și la caricatură: ceea ce rupe în mod flagrant unitatea de ton și de concepție a filmului. Se instaurează astfel o vădită discrepanță între registrul grav, al „vocii” lui N.M. Siseanu, și cel, în falset, al „ariilor” susținute de celelalte personaje.
     Din această situație „se salvează cine poate”: Carmen Galin, în primul rând printr-un joc de mare interiorizare, Emil Hossu, cu bine știutu-i aplomb) de june prim, Aristide Teică, apariție scurtă (cât îi este necesar — și suficient — unei caricaturi), eventual Horațiu Mălăele, pe un interesant „contremploi”. Mihai Mălaimare și...cam atât.
     Explicația rezidă, cred, în faptul că voit sau nu, efectele rămân aceleași — cei doi autori ai filmului au operat, în conceperea personajelor, respectiv în tratarea situațiilor, la categoria estetică a derizoriului; care, după cum arăta recent profesorul Henric Dona (într-un articol din almanahul Cinema), „mimează într-un registru minor, asperitățile și conflictele existenței”. Asumată conștient sau venită ca un efect secundar, cantonarea în derizoriu raliază Secretul lui Nemesis filmelor de consum.
 
 
(Săptămâna, 27 noiembrie 1987)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: geo saizescu, nicolae ulieriu, secretul lui nemesis

Opinii: