Nici nu mi s-au uscat bine lacrimile de la plecarea lui
George Motoi, pe care l-am numit nu o dată Peter O’Toole al teatrului şi filmului românesc, model de seriozitatate creatoare, că azi primesc o nouă veste tragică, moartea lui Sebi, a actorului
Eusebiu Ştefănescu, un alt nume de rezonanţă al scenei româneşti, la fel de serios ca Motoi, dar la extrema cealaltă, a cozeur-ului, a clown-ului, a cabotinului. Această mască, la unii actori, rari, e o perdea faţă de societatea ingrată care îi neglijează, îi uita, îi omoară. Şi Sebi a simţit nevoia să-şi creeze singur o lume a lui, un cerc elitist, pe care l-a transformat într-un bun public.
Despre
Cabotinii lui Fellini, am discutat adesea cu Eusebiu, cu “Sebi”, aşa cum îi spuneau prietenii. Iar unul dintre marii lui prieteni a fost
Nicolae Praida, zis Coti. Eu prin Coti l-am cunoscut pe Sebi, după o premieră la Teatrul Mic, unde jucau amândoi. Ani buni, acest cuplu, Sebi şi Coti, a fost nedespărţit. I-am urmat în zeci de locuri, mai ales la berăria lor preferată, de lângă Ateneul Roman, unde îşi avea şi Coti locuinţa. Discuţiile dintre ei erau adevărate spectacole, sublime momente de cabotinaj, de polemică vindecătoare. Erau, dacă vreţi, replica mică (de la Teatrul Mic) data “bulandriştilor” (de la Bulandra)
Gheorghe Dinică şi
Marin Moraru, alt cuplu de neegalat al scenei şi culiselor româneşti.
Am avut şansa să-i cunosc pe toţi, să-i urmăresc la repetiţii, la spectacole, în culise, în viaţa publică, să scriu despre ei în fel şi chip. Le-am fost cronicar de nădejde, iar unii îmi mărturiseau că au cronicile mele în ramă. Asta mi-a spus-o
Florin Piersic. Să-l cred? Da, îl cred.
Chiar că astfel de oameni sunt de neinlocuit. E imposibil să-i înlocuiască scandalagiii de la tribuna parlamentului. Alde Basescu, Becali, Udrea etc. pot fi lesne înlocuiţi, hoţi ca ei sunt cu miile, dovada că ei ajung de regulă după gratii, nu mai are nevoie nimeni de aşa otrepe, se devalorizează, ca leul! Pe când aceşti mari actori sunt ca pietrele rare, sunt de neînlocuit. După Sebi Ştefănescu, nu-mi imaginez ce alt actor poate susţine asemenea recitaluri de poezie, sublime, cum le făcea el. Era cabotinul delirului poetic. Cu recitalurile lui, adevărate lecţii de scamatorie poetică, a făcut cele mai mari servicii poeziei române. El recita în cascadă, ca nimeni altul, din Eminescu, Blaga, Arghezi, Topârceanu, Sorescu, Nichita Stănescu şi alţi zeci de poeţi, ale căror poezii le alegea după ritm, substanţă, ingeniozitatea stilului, umor. Şi le adapta la locul unde recita, unde era chemat să aducă bucurie. Le adapta în maniera commediei dell’arte.
L-am văzut peste tot, de zeci de ori. La Festivalul de poezie “Nichita Stănescu” de la Ploieşti, Sebi era rege. Pot spune că un Caramitru, singurul recitator de calibru care a mai rămas, e o bagatelă faţă de farmecul lui Sebi, care transforma locul unde se afla într-o adevarată scenă de vis, mai ales când îl aducea şi pe Ionuţ, fratele său, celebrul flautist, şi transformau totul într-un show de muzică şi poezie aleasă, aşa cum odinioară făcea şi Caramitru cu Johnny Răducanu, un alt nume greu, de neînlocuit.
Ion Caramitru se străduieşte să-l înlocuiască pe Johnny, dar cârjele se văd. Totul acum e doar fum, ceaţă, caricatură. Oriunde se face un aliaj, e şubred, asa cum nici Virgil Flonda nu poate fi înlocuit în spectacolul lui Purcărete de la Sibiu după “Aşteptându-l pe Godot!”
Minuni de talente! Se duc valorile mari ale României şi prăpastia faţă de actuala generaţie se tot măreste, fiindcă România e deformată politic, orientarea presei este numai spre politicieni, spre găşcari, spre puşcăriabili, cultura e neglijată, abandonată, ori dacă societatea nu e pregatită să primească arta, să traiască prin cultură, ea, cultura, moare. Valorile actuale sunt departe de şcoala de aur al actorilor Românei. A existat mereu, încă de pe vremea lui Alecsandri, un cult pentru actorul român. Toţi regizorii României au făcut din ei minuni. Fiecare a creat o şcoală de actorie, de care şi-a legat numele. Pe cine nu au impus Ciulei, Pintilie, Esrig, Şerban, Tocilescu etc.?
Iar în film, Nicolaescu promova numai vedeta, numai mari actori. Vedeţi
Mihai Viteazul, cu o echipă de actori fantastică, unul şi unul! La fel actriţele, vedeţi ecranizările sale, o adevarată paradă de frumuseţi! Nicoleascu avea un cult pentru vedete, să introducă în film nume noi, să creeze noi staruri.
Sergiu Nicolaescu are multe păcate, dar această calitate le umbreşte pe toate: faptul că el a promovat în filmele sale Actorul, că a gândit filmul ca la Hollywood, pe bază de vedetă. Ce vedete au lansat noii cineaşti premiaţi la Cannes şi Berlin? Care sunt starurile actoriceşti impuse de ei? Nici unul!
Nu ştiu de cate ori nu le-am spus tinerilor cineaşti, România are actori fantastici, faceţi filme pentru ei, nu-i pierdeţi din mână, faceţi filme pentru actori ca George Motoi, Dinică sau
Ştefan Iordache. Nimic. Nu l-au abordat decât pe Victor Rebengiuc, fiindcă asta era linia indicaţiilor de culise. Foarte bine, dar să-ţi scape un actor ca Sebi? Noua generatie de cineaşti a făcut o crimă ignorând un astfel de actor fellinian. Dar nici nu le pasă, nici nu realizează, fiindcă ei nu merg la teatru, nu-i cunosc pe marii noştri actori.
Pe Sebi l-am cunoscut mai bine ca om şi actor la filmările peliculei
Destinatia Mahmudia (1981), la care am fost producător delegat. Filmările au avut loc chiar în localitatea dunăreana ce da numele filmului. El joacă aici rolul principal, al unui pilot care lucrează pe un avion utilitar şi se leagă o poveste de dragoste cu o pictoriţă din zonă, jucată de actriţa Eniko Szilaghi, frumuseţea de atunci a filmului românesc. Şi Sebi se îndrăgostise în realitate de actriţă, mai mult decât de personajul ei. Era mai autentic în afara cadrului decât în cadru, fiindcă nea
Sandu Boiangiu, regizorul, nu prea a avut imaginaţie. Şi de aici, tot felul de încurcături, de întâmplări melo pentru un film în film.
Sebi era un om plăcut, un veritabil cozeur, transforma locul unde se afla într-un salon franţuzesc. Farmecul lui din culise nu prea a fost speculat în filmul românesc, să reţii un medalion al actorului. De aceea s-a retras în turnul de fildeş al poeziei. A fost distribuit mai mult în filmele lui Nicolaescu şi
Malvina Urşianu, care îl preferase şi pe Motoi. Ea cultiva numai actori de soi. Sebi putea juca orice, iar în personaje alunecoase, perfide, era neîntrecut.
În cadru putea fi la fel de plăcut ca şi în afara lui, în culise. Cultiva firescul artistic, un firesc de gradul 2. Nu ştiai când era el sau celălalt eu. Un cozeur deosebit. Rari parteneri de dialog ca Sebi, cu umor, cu replică, plini de anecdote, sclipitori, dornici mereu de a învăţa. Mărturisesc că e singurul actor care mi-a cumpărat sistematic cărti. Ba odată a luat un vraf plin şi le-a dus la facultate, la Hyperion, unde era profesor, apoi decan. Această Universitate privată a fost fondată de doi artişti neîntrecuti, de Geo /
Geo Saizescu, şi de el, de Sebi. Acum nu mai sunt. Amândoi s-au dus în lumi mai bune, cu siguranţă. Oare cine va veni în loc? Ei bine, oricine va veni, nu-i poate înlocui, ei sunt de neînlocuit. Cum este şi Nicolaescu, deşi acum cineva stă pe scaunul lui la UARF. Dar a ocupa un scaun nu înseamnă a înlocui un om sau a fi cât umbra lui măcar.
Mi-aduc aminte ce mi-a spus Sebi odată, cică “am cartea ta, “Sacralitatea”, pe noptieră, mereu citesc din ea, mai ales înainte de a pleca la cursuri. Citesc un fragment, ca din Biblie, să-mi fac încălzirea, fiindcă acel fragment îmi dă idei, mă duce cu gândul departe, mă încarcă, iar când ajung la clasă, am deja clar în minte ce vreau să le zic studenţilor!” Aşa ceva nu mi-a mai mărturisit decât Damian Crâşmaru, că aşa procedează şi el când se duce la cursuri, citind din “Măştile lui Caragiale”, pe care o consideră “Biblia poporului roman”. Nu ştiu dacă îşi mai menţine opinia. Oricum, aşa le-o recomandă studenţilor.
Asemenea mărturisiri trebuie dezvăluite, fiindcă arată esenţa noastră ca intelectuali, nevoia de a invăţa, de a prelua şi de a da mai departe. Nu e o ruşine să ne citim unii pe alţii şi să ne bucurăm de talentul cuiva, de faptul că lângă noi trăieste o valoare. Numai o societate bolnavă nu-şi recunoaşte valorile şi le lasă de izbelişte. Şi ele se îmbolnăvesc. Cred că toată generaţia mea, toţi actorii în jur de 70 de ani, sunt bolnavi. De câte ori revin în ţară şi mă întâlnesc cu ei, se plâng că sunt uitaţi, că nu mai joacă, fiindcă nu-i mai solicită nimeni, aşa cum se plângea şi George Motoi. Le e lehamite de epoca în care au ajuns să trăiască. Iar un actor ca Papil Panduru chiar folosea cuvântul “greaţă”, în sens sartrian.
Iar Sebi, o, minunea de Sebi! El nu se prea plângea, nu făcea politică, evita. Nici despre boala lui nu a suflat un cuvânt. Ca şi Motoi, era discret. Îl sâcâia doar Coti, cu colţii lui satirici, dar Sebi para. Iar acum, chiar că, fără el, România e mai săracă, mai săracă cu un comedian. Era un mare comedian, în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum vorbim de marii actori ai lui Fellini. Din păcate, România de azi are nevoie de altfel de comedieni, de circari ca Băsescu et co, de maimuţoi, care au omorât arta, care au pus mafia corupţiei în locul culturii. Acum e invinuit ca a delapidat 9 milioane de euro! Vai, ce s-ar fi putut face în teatru cu asemenea bani! Dar a investit vreun hoţ în cultura, vreun Vanghelie, Videanu, Oprescu, Patriciu sau Ţiriac?
O generaţie de politicieni se recunoaşte după valorile artistice pe care le-a creat, le-a susţinut, le-a oblăduit. Ori actuala generaţie de politicieni români nu a cultivat decât propriul interes şi propriul scandal. A făcut din politică un mare cort, iar fruntaşii ei s-au bălăcărit ca la uşa cortului. Şi cine să mai formeze un nou public dornic de teatru, de concert, de operă sau de artă plastică? Chiar că e amurgul zeilor în cultura română. Se duc pe rând marile valori, necunoscute de noul public format de scandalagii puterii. Cine să-i pomenească? Actorii au nevoie sa fie iubiţi cât sunt în viaţă! Dar în România nu-i iubesc nici în moarte. Nu am citit nici un articol despre plecarea lui Motoi. A, ba era unul, în care nu se spunea nici un cuvânt despre valoarea marelui dispărut, ci despre faptul că la inmormântarea lui prima soţie avea o haină de blană, iar a doua, una de piele! Asta ştie presa română! Aşa cum l-au bălăcărit şi pe Nicolaescu în fel şi chip! Se răsucesc morţii în groapă din cauza vânătorilor de scandal! Cine ştie ce vor mai scorni şi despre Sebi! România se desparte de astfel de oameni, adică ei pleacă, se despart de ea, fără ca românii să realizeze ce pierd! Iată adevărata tragedie (in)umană a ţării noastre!
Corespondenţă de la New York
