Din cele mai vechi timpuri se spune că după ce Creatorul l-a modelat pe om, din lut, după chipul şi asemănarea sa, a suflat asupra lui ca să-I însufleţească.
Dar povestirile nu spun care a fost prima mişcare făcută de om. Dacă de exemplu, imediat după suflare, omul a strâns mâna Creatorului felicitându-I pentru opera sa, nu este nicio îndoială că lutul devenise o făptură vie. Dacă însă numai coşul pieptului s-a mişcat inspirând şi expirând, atunci n-a fost o fiinţă ci doar un lucru animat — aşa cum fac astăzi creatorii de filme animate.
O nouă Galateea
Vântul animă valurile?
Derdeluşul animă săniuţa?
Laptele animă iaurtul?
Zilele animă calendarul?
Deşi întrebările de mai sus ar părea să fie fantastice probleme care-i preocupă pe cei ce fac filme, ele, şi bineînţeles nu numai ele, au animat pe oamenii de ştiinţă, care au explicat până şi cineaştilor cum e cazul cu mişcarea, cine o provoacă şi cum se execută.
Propun ca deocamdată să nu-i ascultăm pe oamenii de ştiinţă, pentru că ei ar putea să ne demonstreze că Pigmalion n-a dat viaţă Galateei şi mulţi dintre noi s-ar întrista. Noi vom studia vântul numai în măsura în care ne vom substitui vântului ca să animăm un val, un pom, o moară... Vom fi un altfel de vânt decât cel din curte sau de pe mare, vom fi un vânt nou, cinematografic.
Suntem în anii dinaintea lui zero. Făptura din umbra tufişului ascultă, pândeşte... E unicul ei mod de viaţă; vânează sau va fi vânată.
Răcnetul fiarelor îi dă fiori, muşchii se contractă, nările se umflă, prada se apropie, vine!
Încordat, omul preistoriei aşteaptă...
Câtă mişcare este în această aşteptare!
Desenez acest iureş de mişcări şi sub creionul meu apare o figură ţeapănă...
Cum pot exprima mişcarea în desen?
Un coleg din anii fără număr a zgâriat pe pereţii grotei sale un cerb fugind. Neputând hotărî care din numeroasele mişcări să le fixeze în opera sa, a desenat una peste alta mai multe atitudini obţinând un cerb cu mai multe picioare.
Habar n-avea bietul pitecantrop că prezentând o asemenea probă grafică, putem obţine un angajament la oricare din studiourile moderne de desen animat.
Taurul cu cinci picioare
Pictorul grotelor n-a fost singurul artist care dorea să surprindă mişcarea în opera sa. La porţile palatului unde domneşte Asurbanipal — regele asirienilor, străjuieşte un taur cioplit în piatră... cu cinci picioare. Să fie oare o repetare a nehotărârii artistului din grotă?
Nu! Artistul asirian a sculptat dinadins cinci picioare şi iată de ce: când invitatul regelui intra în palatul străjuit de un astfel de taur, vedea cu groază că uriaşul de piatră a mişcat un picior. Ce s-a întâmplat?
Unul dintre picioarele taurului (al cincilea) era ascuns privirilor trecătorului de picioarele din faţă. Când curiosul vizitator înainta puţin, apărea al cincidea picior şi în acelaşi timp se acoperea unul dintre picioarele din afară astfel încât se vedeau iar numai patru picioare.
Era deci o singură statuie care privită din două unghiuri diferite avea două atitudini deosebite.
Dacă omul grotelor prepara desenele pentru filmul de animaţie, sculptorul asirian ne dezvăluia modul în care trebuie prezentate două atitudini diferite în aşa fel încât să crezi că este una singură în mişcare.
Când Osiris face film
Era o zi frumoasă, soarele se urcase pe cer.
— Vom învinge, strigă Faraonul şi se urcă în careta sa de luptă.
— Treci pe lângă templul Sfânt îi şopti bătrânul preot, şi dacă Osiris va ridica braţul lui de piatră şi te va saluta, a ta va fi victoria!
Bătrânul preot se retrage smerit, Faraonul dă bici cailor alergând pe lângă templu, vede, cum Osiris ridică braţul de piatră poruncind victoria.
Nu-i frumos să defăimăm farmecul legendelor, dar Osiris nu proorocea victoria, el făcea cinematograf!...
… Nu era un Osiris, erau şapte.
Fiecare Osiris avea braţul sculptat în altă atitudine, în aşa fel încât primul avea braţul lipit de picior, al doilea avea braţul puţin ridicat, al treilea ţinea braţul şi mai ridicat, iar al şaptelea Osiris era cioplit în poziţia de salut.
Dar de ce nu vedea viteazul Faraon şapte Osiris cu şapte atitudini? De ce vedea un singur Osiris care saluta?
Dacă unul din picioarele Taurului asirian ascundea privirilor al cincilea picior, şase Osiris erau ascunşi permanent privirii faraonului de şase coloane de piatră, care aveu rolul de descoperi pe rând câte o statuie.
Dar nici bătrânul preot şi nici Osirsis n-ar fi putut prooroci că abia prin 1923 se va confecţiona o jucărie (aparat de fizică amuzantă) cu un nume greu de pronunţat chiar şi pentru un Faraon: Phenakistoscop!
Un citat din Baudelaire
Pentru că inventatorii au obiceiul să-şi frământe mintea pentru ca să nu-şi obosească picioarele, au inventat un nou aparat de văzut desene în mişcare. Aparatul era un fel de templu egiptean confecţionat din carton.
Desenatorul francez Gavarni desenea un fel de Osirşi care sar garduri, în locul coloanelor, face pentru fiecare Osiris câte o fereastră în cartonul negru şi Baudelaire entuziasmat descrie fenomenul în lucrarea sa „Arta romantică”.
„Imaginaţi-vă o mişcare oarecare, de exemplu exerciţiul unui desenator sau al unui jongleur, descompus într-un număr oarecare de atitudini, imaginaţi-vă fiecare dintre aceste atitudini, în număr de douăzeci de exemplu, este reprezentată, printr-o siluetă completă a desenatorului sau jongleurului şi că sunt desenate în jurul unui cerc de carton. Fixaţi acest cerc în aşa fel încât un alt cerc găurit la distanţe egale de douăzeci de ferestre să se poată învârti pe un ax. Aplicaţi ochiul dumneavoastră în dreptul micilor ferestre şi învârtiţi cercul repede. Viteza de rotaţie transformă cele douăzeci de ferestre într-una singură, circulară, prin care vedeţi figuri dansând cu o precizie fantastică.”
Atelierul lui Dumnezeu
Lucrurile par să fie limpezi: dacă ai o suită de desene, doi boxeri care îşi lovesc pe rând bărbile de exemplu, dacă ai un aparat care să-ţi arate ochilor pe rând fiecare desen, iar atunci când un desen este înlocuit cu altul, un picior de taur, o coloană de piatră, ceva ca o mână iute care se pune pe ochi fără să te atingă, aproape fără s-o simţi, îţi ascunde înlocuirea unui desen cu altul, atunci vezi că desenele prind viaţă… că boxerii luptă... Când vezi boxerii că luptă, când vezi mâzgăliturile tale că trăiesc, ai fiorul nebun că priveşti în atelierul lui Dumnezeu şi iei parte la facerea lumii.
Dar inventatorii, ei văd doar imperfecţiunile, tehnica nu e încă pusă la punct, trebuie făcut aia, sucit aia, aşa fel ca mâzgălitura să semene perfect cu tanti Tica sau cu ploaia din curte, ei vor ca mişcarea să fie fidelă, copie, cu mişcarea din natură.
Ziua care trăieşte în noapte
Împletit cu fire de lumină, întunericul începe să pălească ochiul. Iată cum descrie dicţionarul anului 1727 — o nouă invenţie la modă: „Lanterna magică este o mică maşină optică care te face să vezi în întuneric, pe un perete alb, mai multe spectre şi monştrii: cel care nu cunoaşte secretul crede că este magie.
Ea este compusă dintr-o oglindă parabolică care reflectează flacăra unei lumânări, a cărei lumină iese prin mica gaură a unui tub în capătul căruia se află sticle de ochelari. Apoi se schimbă succesiv mai multe mici sticle pictate cu diverse figuri extraordinare şi îngrozitoare, care se produc pe peretele opus într-o mărime mult mai mare”.
Această bucată de zi, extraordinară, înfricoşătoare, îngrozitoare, fascinantă, care trăieşte în noapte, capătă definitiv numele de proiecţie.
Naşterea lui Goliat
La început erau proiecţii numai cu desene.
Desenul animat era creatorul cinematografului. Blând, naiv, fantastic, cu iepuraşi, cu elefanţi care se transformau în piepteni, era bucuria părinţilor şi a copiilor care îi priveau delectându-se.
În timpul acesta, în camere întunecoase se amestecau microbi şi chimicale din care se plămădea un uriaş: fotografia.
Uriaşul creştea într-un an cât crescuse desenul animat în sute de ani. Fericiţi părinţii şi copiii se delectau privindu-şi fotografiile.
O fotografie lângă o altă fotografie, asemănătoare, dar puţin modificată, o coloană de templu sau un obturator învârtit înaintea ochilor, încă o fotografie, încă o rotire de obturator, încă o fotografie, pe urmă fotografiile s-au aşezat pe o panglică de celuloid, mai multe, mai repede, mai repede… şi părinţii cu copiii în braţe au început să se amuze văzând pe pânză, pe ecran, oameni adevăraţi mişcându-se, cum se mişcau altădată desenele animate…
Fotografia întinsă pe benzi celuloid adaugă aripi uriaşului care creşte, creşte, îşi face studiouri, săli de proiecţie, concurează circul, stadionul, strânge în jurul lui milioane de spectatori şi numeşte complectare (!) pe cel care i-a dat viaţă, uită că s-a născut din desen animat şi se intitulează singur: a şaptea artă!
Cinematograful cu fotografii se lărgeşte, se colorează, se stereofonizează, vrea să ucidă circul, stadionul, să mute ziua cât mai fidel în noapte, spectatorul să nu mai ştie când e spectacol sau când e ziua Iui obişnuită.
Încotro aleargă uriaşul? Vrea să imite natura?
Vrea el să fie natură?
