REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Scurtă istorie” – telecinema


     Este nu numai uimitor, dar şi cât se poate de semnificativ pentru morala memoriei noastre colective cum din inexorabila retrospectivă a filmelor româneşti la care asistăm în ultirna vreme lipseşte tocmai ceea ce, dacă nu noi — când prea modeşti, când prea sarcastici —alţii, şi anume: o lume întreagă, au numit, cu siguranţă, o capodoperă. Situaţia are ceva din hazul fastuos al poveştii lui Creangă, al cărei titlu, pentru o dată, mă fac că-l uit: public şi cronicari se uită cam zi de zi la filme care pe vremea lor au avut parte de priviri reci, uscate, distante, ba chiar tăioase, ca acum să le cadă, mai tuturor, pe sub ochelari, o lacrimă nostalgică, pudică, dulce, retro, oftând la atâţia duşi dintre noi — filmul, în general, are un involuntar şi apăsat aspect de necroIog, iar când ferparul apare în plină comedie, în faţa unor măreţe forţe, ca Birlic, Talianu sau Caragiu, te răzbeşte cu o durere şi mai aprigă — melancolizând la toţi cei rămaşi în viaţă dar tatuaţi tot de ea; uitând privirea rece de altădată, mari populaţii încep a se uita logic şi cu drag la „ce tineri am fost!”. Un dampf de bunătate îndulceşte asperităţile schematice, umple hăurile unor scenarii, dezvinovăţeşte evidenţe, ca, deodată, în această cine-romanţă de Ionel Fernic, să apară un strigăt de Stănică Raţiu: „Când vom da, ceara mă-sii capodopera?”. Or, ea există.
     Ea există şi mai nimeni nu se uită la ea, fiindcă nimănui nu-i vine să creadă că ar exista, deşi toate dicţionarele cinematografice ale lumii, au consemnat-o, purlamurdidieu şi pentru eternitate. Ea s-a născut în vremuri grele, pe care aceeaşi memorie totdeauna contemporană le-a schematizat până la le face inapte pentru artă. Nu au existat niciodată asemenea timpuri — o scriu nu pentru a edulcora o istorie ci spre a da un dramatism şi mai aspru geniului nostru artistic. Şi fiindcă în aceeaşi viziune veşnică se pune într-o atât de strânsă legătură filmul şi literatura timpului său — trebuie consemnat că aceste capodopere (căci sunt trei, dealtfel...) filmice au apărut, e drept, la vremea grea a „Brigăzii lui Ionuţ”, dar şi a venirii, în lumina soarelui şi a tiparuIui, a „Moromeţilor” a „Gropii”, a „Bietului loanide”, a „Primelor iubiri”, a „Anilor împotrivirii”. Filmele acestea extraordinare nu au ecranizat aceste cărţi, n-au avut aparent nimic cu ele, dar eu socotesc că, fără acest context literar, nu le putem discuta spiritul. La alt capăt de lume a artei, acolo unde nimeni nu conta să ne procopsim — trei filme de 7-8 minute, având ca erou un actor de talia celor mai mari ai genului său, sintetizau o sensibiIitate românească, într-o viteză a gândului pe măsura fulguranţei în inspiraţie, şi cucereau — fără niciun efort special — premii peste premii, de la Cannes la San Francisco, în doar trei ani (1957–1959), permiţând istoricului francez să scrie, încă la 1963 „Popescu, Ion-Gopo: animator român; unul din cei mai importanţi animatori europeni care s-a impus prin trei filme totalizând mai puţin de 25 de minute: Scurtă istorie, Homo Sapiens, 7 arte...” Omuleţul lui Gopo, încărcat nu numai de toate năzdrăvăniile, dilemele, scepticismele, inocenţele noastre, dar având şi târâşul lui Nanuk, vigoarea lui Popeye şi candori de Chaplin, mi se pare şi azi — la un sfert de veac de când George Macovescu l-a dus, de mână, la Cannes — tot ce a dat lumii, mai substanţial şi mai desăvârşit, filmul românesc, recunoscut imediat ca atare, întru totul durabil, necerând nici milă a timpului, nici îngăduinţă critică. E adevărat însă că, mazilian vorbind, Gopo însuşi, cu timpul, a fost cel care „ridicând problema, tot el a bagatelizat-o...”.
 
(România literară nr. 19, 7 mai 1981)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ion popescu gopo, radu cosasu, scurta istorie film

Opinii: