REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Scurtă istorie


     Acest film este piatra de hotar între vechea animație gen Disney şi noua animaţie care dezaprobă drăgălășenia figurilor disneyene, şi nu practică punctul de vedere La Fontaine. Scurtă istorie este nu numai la graniţa celor două epoci, dar mai este şi o sinteză a lor. Gopo a cel dintâi (cronologic vorbind) care a schematizat la maximum desenul. Atât al personajelor, cât şi al decorului exterior, pe care aproape că-l suprimă (altă anticipație asupra avangardei). Dar spre deosebire de cei din noul val care, pe viitor, vor face şi ei asta, şi la care personajele sunt monstruoase, hâde, pocite, la Gopo ele-s drăguţe ca la Disney. Cu cât sunt mai caraghioase, cu atât sunt mai înduioşătoare. Adjectivul nostim li se potriveşte, aliaj de drăguţ și caraghios.
     În sinteza Gopo intră şi punctul de vedere La Fontaine. Ba chiar intră mai tare decât la însuşi La Fontaine. Gopo nu elimină fabula, adică dobitoacele antropomorfizate, ci le completează adăugIndu-le un tovarăș nou: Omul. Gopo a făcut, cel dintâi, din om un personaj de fabulă. Ştiţi ce înseamnă asta. Personajele de roman, sunt oameni cu caracter propriu, cu însuşiri individuale. În fabulă însă, şarpele e șarpele în sine, boul e Bou cu B mare. Nu există măgari buni şi măgari răi. Fişă de artibute fixe (ca la zeii de altădată). Gopo a făcut fişa caracterologică a ultimului (sau dacă vreţi a primului) animal: omul. El este 1) slăbănog, 2) poet, 3) fudul, 4) caraghios, 5) utopic şi 6) şi cuceritor, doritor să exploreze, să stăpânească natura, să o schimbe chiar. Omuleţul lui Gopo a însemnat un. important moment în istoria animaţiei.
     Desenul animat mai cunoaşte o lege. Cu tot caracterul lor drăguţ şi nostim, faptele trebuie să conţină „enormități”, culrni, ducerea unei idei până la ultimele ei graniţe. Iată un exemplu.
În recuzita gagurilor diverse, în folclorul milenar al clovneriei, există un antic gag: acel al înţelegeril cu întârziere. Deja Stan Laurel şi Oliver Hardy îl transformaseră în „enormitate". Într-unul din filmele lor, Stan primeşte o lovitură cu ciocanul în cap. Totuşi el vorbeşte, imperturbabil, mai departe. Dar deodată se opreşte din conversaţie. Brusc, şi-a adus arninte că era obligat să leșine. Zăpăcit cum e, închipuiţi-vă, uitase să leşineI
     Gopo culege această primă enormitate şi o măreşte încă. Cu ea va fabrica, el, o enormitate de gradul doi.
     La un moment dat, în Scurtă istorie, diversele animale sosesc, rând pe rând, pe o platformă la marginea mării şi, fiecare, execută un plonjon. Totul merge normal, până ce vine rândul porcului. Căci porcul (care n-are măsură, „că d-aia-i porc") trece pe platformă şi-şi continuă, ca un nesimţit, drumul prin aer, cu aceeaşi deambulaţie tacticoasă, ca şi când n-ar fi fost şi el, ca toată lumea, supus gravitaţiei. Totuşi, brusc, îşi aduce aminte că-i un zăpăcit. și se grăbeşte să pice, ortodox, în apă.
     A uita să leşini e desigur frumos. Dar, când eşti în vid, să uiţi să cazi, asta este şi mai frumos. Căci există fel şi fel de moduri de a mânia pe zei, cum de altfel, există şi fel şi fel de zei. Altceva este să nu te supui lui Claude Bernard şi altceva să-l nesocoteşti pe Newton. Cu legile fiziologiei se mai poate trata. Dar legea einsteniană a relativităţii generalizate, numai un... porc poate avea neobrăzarea s-o ia în deşert.
     Iată şi un alt episod. Toată lumea ştie ce înseamnă bunele maniere. Aşa cum toate clasele sociale îşi au regulile lor de politeţe, tot aşa şi la animale fiecare speţă îşi are protocolul ei. Să luăm bunăoară peştii. Există la ei o lege seculară, respectată fără nici o abatere: o lege atât de curentă şi de neschimbătoare încât până şi noi am observat-o şi am declarat-o constituţia fundamentală vieţii în comun a acestor prime vertebrate. Şi anume că peştele mare îl înghite pe cel mic. La un moment dat, în filmul lui Gopo, are loc o măiastră partidă e rock-and-roll între doi peştişori de sexe opuse, dama fiind, ca de obicei în lume, mai mititică decât frumosul ei cavaler. Acesta din urmă, după ce-şi contorsionează în mii de iscusite feluri partenera, încheie dansul printr-un complirnent, urmat de anticul ritual despre care vorbisem. Care este oare acest gest tradiţional, lege a  a legilor din lumea submarină! O ştim cu toţii. De când lumea, a fost formulată aşa: „peştele mare înghite pe cel mic". Deci, după ultima piruetă a cuplului dansant, cavalerul încheie figura, face o adâncă reverenţă şi... glup ! îşi înghite partenera.
     A face din asasinatul prin deglutiţie o elegantă regulă de protocol; a face din cea mai fioros darwiniană conduită o delicată manifestare de galanterie şi de maniere distinse; ceva mai mult, a avea aproape dreptate făcând aşa — aceasta este desigur încă o enormitate din acelea pe care ne-am permis să le numim „de gradul doi".
     Una din trăsăturile omului este de a fi — cum şi-a zis-o singur — „regele creaţiunii". Aceasta reclamă o anexă. Ca o anexă la om, ni se va prezenta încă o speță nouă. O faună, şi ea, prolifică şi plină de ciudăţenii. Noua speţă sunt aştrii. Cu complicitatea omului, ei se socot mai rău decât prinţi, se socot : zei. (Neptun, Jupiter, Apolo„ Venus etc...) De aici şi felul plin de ifose în care ei procreează. După părerea lui Gopo, progenitura lor nu se. naşte ca la noi muritorii, ci mult mai demn: printr-un strănut. Un strănut enorm, care împroașcă imprejur sateliţii. O dată ţâşniţi din explozia de guturai sideral a genitorului, aştrii diverşi dau servile târcoale şefului. Și iată-ne deocamdată pe unul din aceşti corpi ceresti, unde se începe o scurtă preistorie a omului. O! desigur foarte rapidă. Se sare peste episoadele mai neimportante. O mică oprire se va face în epoca terţiară. Acolo, „le clou de la saison" este un gigant, jumătate plesiosaur, jumătate archeopterix, care-şi face de cap şi se lăfăieşte pretutindeni. Adică pretutindeni unde există „şofaj central", anume pe brâul ecuatorului. Gopo ni-i va arăta „pe aceşti regretabili dispăruţi, plimbându-se pe Ecuator ca pe Corso. Uriaşul ne este arătat în postura sa cea mai caracteristică. A reperat în zare un minuscul fluturaş. Vocea, ancestrală îi dă căutătură fioroasă şi apetit milenar. Monstrul gigant întinde botul şi... clang ! micul himenopter e înghițit. Conform cu cele mai intangibile principii lafontainiene: „on a toujours besoin d'un plus petit que soi".
     Ni se prezintă după aceea bunicul nostru, maimuţa.. Saltul calitativ de la pitecus la homo, ca orice salt, e scurt, brutal şi elocvent. Tot zburând în pom, tot făcând pe grozavul graţie cozii cu care se spânzură acrobatic de crăci, într-o bună zi o păţeşte. Se rupe. Nu craca: Coada. Se rupe. Și. nenorocitul cade de la etajul al treilea.
     Gopo descrie „pacea profunzimilor" a lui Huxley şi „lumea tăcerii" a lui Cousteau. O tăcere destul cle muzicală. Un peşte, prevăzut cu fierăstrău, îl foloseşte muzical, în zvâcniri sincopate de contrabas în transă. Pe un asemenea ritm, ce poate face un peşte onest decât să danseze rumba, samba, mambo, boogie-woogie, swing, twist şi mai cu seamă rock-and-roll? Specialiştii în aceste delicate jocuri pot lua lecţii de graţie, agilitate şi invenţie coregrafică de la câteva „numere" pe care Gopo le aduce la lumina lichidă a rampei. Am vrut „pace a profunzimilor"? Pace ni se va da. Infernala sarabandă se va termina cum am mai spus: galantul cavaler face reverenţă şi-şi înghite partenera care va dispărea în... pacea profunzimilor gastrointestinale ale gentlemanului..
     Scurtă istorie este povestea omului, povestea acestui curios amestec de generozitate delicată şi insuportabilă fudulie.
 
 
(vol. "Filme de neuitat")


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ion popescu gopo, scurta istorie film

Opinii: