Stau, leneş, deasupra paşilor mei ce păşesc în voia lor. Azi m-am încredinţat lor. Să mă poarte unde vor. Abia dacă zăresc din sinea mea, unde stau tolănit, drumuri, case, iubiri — foste sau posibile. Totul pare ca un decor moale — curgând pictat de Dali. Deşi printre atâtea şi atâţia, mă preling liniştit, nevăzut confortabil cuibărit în sufletul meu. Paşii mă poartă într-aiurea. E ziua lor.
Când de-abia accept să vreau să le-adresez un gând bun, ca o bătaie pe umăr, cineva mă izbeşte, mă aruncă din sufletul meu, ţeapăn, buimac, în picioare.
— Pardon.
— Pardon.
Amabilităţi banale aruncate peste umăr.
Dau să mă cocoţ înapoi, în sufletul meu, dar individul revine surprinzător.
— Ce mai faceţi?
ÎI reconsider atent şi ajung repede la concluzia că nu l-am văzut în viaţa mea. Totuşi, din laşitate, răspund cu o formulă mormăită, general acceptată. Dar el insistă:
— Eu, drept să-ţi spun... nu mai pot. Aşa nu se mai poate.
Asta e. O clipă de neatenţie şi cazi într-o conversaţie cu un ins pe care nu-l cunoşti şi mai scapă dacă poţi. Încerc să mă îndepărtez, dar el stă lipit de mine. Arunc acele „bine, bine... mă rog, aşa e... ce să-i faci?” alegând cu grijă tonul de uşoară plictiseală şi suveran dezinteres. Inutil.
— Nu se poate ca un lucru odată făcut să nu constituie o dovadă ca atare a capacităţii tale. Nu se poate ca, de fiecare dată, să mi se ceară să dau „probe” din care să se vadă dacă voi putea să fac ce-am făcut şi fac de atâta amar de vreme. Nu este cu putinţă ca de fiecare dată să iei totul de la început Ei ştiu, de la bun Inceput, ce au de făcut. Se hotărăsc să facă ce-au mai făcut şi apoi se întreabă, plini de candoare: cu cine oare? Cu cine? Şi iar te întreabă... iar te încearcă. De la capăt, iară şi iară...
A, nu! Până aici. Asta e culmea... După ce mă opreşte aşa... îmi mai toarnă pe deasupra şi toate invenţiile astea, ca să nu spun minciuni.
Păi, unde a pomenit el aşa, ceva? Într-o clipă îmi eşafodez rechizitoriul cu care-l voi ofili. Şi ca să fiu cât mai dur şi răspicat în protestul meu, aleg atacul cel mai crud.
— Un moment! La urma urmelor, cine eşti dumneata, cum te numeşti?
— Sisif!
