„Scopul și mijloacele” – cronică de film

     Trebuie să recunoști în noul film semnat Nicolae Țic (scenariul) și Dan Mar­coci (regia) o anumită idee generală de an­vergură: nimic valoros, nimic durabil, nimic nu se poate zidi în — și pe — minciună.
     Schema demonstrației: directorul unei (mici) uzine (de provincie) „supralicitează cu planul”, fără să țină cont nici de dotarea uzi­nei, nici de dificultățile la capitolul materie primă, nici de C.O.M., pe scurt și per total ignorând condițiile obiective. „De ce s-a angajat el peste capul tuturor să crească planul? Asta se cheamă carierism, Vali!” monologhează — în prima noapte când doarme în aceeași cameră cu iubita — fiul adoptiv al directorului, un băiat care n-a mințit decâr o singură dată în viața lui și care nu e dispus — chiar și neîntrebat — să tolereze vreo abatere de la adevăr, cum ar fi falsele beneficii („cu ce, cu prețul minciunii”) sau lozincile despre calitate, atârnând deasupra lucrului de mântuială („Dăm drumul la orice fel de marfă, numai să se facă planul”) sau câte și mai câte. Pe post de controlor de calitate, tânărul re­fuză să semneze pentru mai mult de jumătate din piese. Pe post de fiu, opinează: „Ar trebui să mergeți și să prezentați situația așa cum e”. Directorul e „sătul de lecții și de lovituri sub centură”. Zice: „Am 55 de ani. Cal bă­trân... 32 de ani de muncă. În viața mea totul e vraiște. Simt o imensă senzație de scufun­dare. Adevărul e că nu îmi place să fiu schimbat după atâția ani de muncă...”
      Pe o asemenea rețea de fraze de susținere se sprijină filmul. Problema e: în ce măsură „frazele” se legitimează cinematografic, transformându-se în tensiune artistica? Aici e aici. La nivelul construcției dramaturgice, ca și al „prestării” ei regizorale, trebuie să con­stați modestia procedeelor de grupare a ma­teriei (de pildă, finalul deus ex machina, de pildă secvențele pur expozitive, fără cea mai mică încărcătură revelatoare). Combustia in­terna — a unui personaj, a unui cadru, a unei secvențe, în ultimă instanţă a filmului — e în­locuită cu o ciudată senzație de asimilare pa­siva a unei acțiuni și mișcări exterioare, de­pendente exclusiv de cuvânt. Cuvinte, cu­vinte, cuvinte se revarsă din albia unui postsincron artificial, care zgârie timpanul și inundă ecranul, o dată cu un exces de prim-planuri și de dialoguri în câmp-con­tra-câmp. Adevărul global al demonstrației, valabil eventual „în principiu”, frizează prac­tic, pe ecran, neverosimilul și schematicul. „Ideea generală” nu se integrează într-un ca­dru palpitând de viață, ci într-o schelărie de secvențe. Construcția „la vedere” e detecta­bilă pe mari porțiuni, și în jocul actorilor. Să amintim doar primul nume al distribuției: Pe­tre Gheorghiu într-un (demult) meritat rol principal. În viziunea actorului, personajul nu mai e — cum s-ar fi putut deduce din scena­riu — un „stimabil” tare la machiaverlâcuri, ci un biet director(aș) depășit și zăpăcit de eve­nimente.
     În eșafodajul schematic, descoperi totuși o scurtă secvență de atmosfera, de adevărat ci­nema: un El și o Ea, tineri și puri, tineri deci puri, în plimbare forțată (de împrejurări) noaptea, pe lângă calea ferată: un tren, un să­rut, jocul chaplinian al picioarelor în zgura stropită de ploaie. O secvență recomandând o privire blajin-jucăușă, o posibilă privire per­sonală, de care deocamdată nu „se face” uz.
     Între apetența regizorală pentru stilul deli­cat-miniaturist și apetența scenaristică pentru o problematică stâncoasă și tăioasă, se pro­duce, probabil, în adâncuri, un neștiut tangaj, ducând la vizibila lipsă de organicitate a fil­mului.
     Nu sunt o adeptă a purității genurilor. Stru­țo-cămila are și ea genul ei, care nu ține numai de „Istoria ieroglifica”. Cu o singură condiție. Arhicunoscuta vorbă a domnului: „Toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos”.