Scăpărător de la A la Z

     Colocviile revistei „Cinema”: Secretul lui Nemesis sau puterea satirei
     De abia ne despărțisem de imaginea aroganței ancilare a lui Matei, „diplomatul” pe care „îl trage corentul” în Figuranții, de abia ne despărțisem, deci, de un Gheorghe Dinică scăpărător de la primul până la ultimul cadru și iată-l conectat — aș spune — la aceeași teribilă dispoziție de joc, în Secretul lui Nemesis. În filmul Malvinei Urșianu își colora cameleonic personajul pe care îl aducea cu el din Pe malul stâng...; în comedia lui Geo Saizescu și Titus Popovici face din „N.M. Siseanu” un om cu o mie de fețe, fără să disloce prea mult liniile esențiale ale măștii sale. Există actori care, cel puțin din când în când, te ajută să dezlegi puțin din misterul unui har și alții care, parcă te îndeamnă, prin întreaga lor prezență, să renunți a da de capătul unei taine fără nume. Mi se pare că Gheorghe Dinică aparține acestora din urmă. În preajma sa, prea insistentele iscoade ale gândului critic fac cale întoarsă, „paguba” ce se întoarce, până la urmă, spre binele nostru, întrucât rămâne întreagă, bucuria spectacolului. În cazul lui Nemesis — a spectacolelor: căci unul este cârcotașul administrator de bloc ce savurează deruta victimelor prinse în plasa maniilor sale „demascatoare” și altul este escrocul de anvergură care asistă, cu sânge rece, la ultra­gieri flagrante și prăbușiri nemiloase; unul este duhovnicul căruia i se spune pe furiș, „sărut mâna” și altul nababul cu tabieturi etalate amețitor și supuși ridicoli.
     Să fie schimbarea statutului personajului — procedeu acreditat în spațiul convenției pe care o presupune o comedie cinematografică de acest tip lozul cei mare al filmului și al protagoniștilor? Numai atât? Dimensiunea de excepție a personalității actorului se deslu­șește și în refuzul său de a transforma rolul într-un recital de un acaparator transformism. Defăimător sau denunțat, agresiv sau încolțit, trecând cu dezinvoltură de la „Uite brâul trece râul” la digresiuni despre „redempțiunea prin creație”, Gheorghe Dinică ne interzice, pe alocuri, zâmbetul, lăsând să se insinueze neli­niștea unui „totuși, de unde vine acest „necorespunzător” care a aflat câte ceva despre manipularea celor săraci cu duhul, despre pactul cu diavolul și altele asemănătoare?” Din marele ținut al comediei? Mai importantă decât răspunsul este întrebarea însăși.