Cronica documentarului
Oricât ar părea de ciudat, filmul lui
Mirel Ilieșiu, dedicat creației pictorului Viorel Mărginean, este un film cu suspans!
Debutând într-o formulă așa-zis „clasică”: pelicula recurge — deliberat — chiar la unele locuri comune, ca: prezentarea lucrărilor într-o suită cronologica sau grupare tematică, fragmentarea lor în detalii de compoziție, filmarea „in macro” a acestora, pentru a ilustra maniera de lucru, caracteristicile desenului, particularitățile tușei, ori subtilitățile de culoare. Inspirat și elevat, ca de obicei, comentariul cunoscutului om de cultură și critic de artă Dan Hăulică oferă un consistent suport teoretic imaginii care, prin operatorul
Mircea Bunescu, apelează cu meșteșug și personalitate la o bogată și sugestivă sintaxa cinematografică. La un moment dat, însă, sfidând ideea unei inconsecvențe stilistice, Mirel Ilieșiu își înscrie filmul
Sărbătorile priveliștii pe o altă orbită dramaturgică. Filmat până aici tot „clasic”, în ambianța unei săli de expoziție sau în atelier, Viorel Mărginean apare deodată ieșind pe poarta casei părintești, în satul natal. Este echipat de vânătoare. În banda sonoră vocea lui ni se confesează, dezvăluindu-ne câteva elemente de biografie și structură psihică. Subliniază pasiunea pentru natură, în general, și pentru păsări, în special care l-a marcat din copilărie. Îl urmărim apoi într-o pădure. Cu pușca la ochi, țintește înspre vidurile copacilor. Un racord de antiteza, brutal, al cărui punct de tensiune maximă se adună în focul de armă, reverberat amplu. Zgomotul percutează sonor, explodând apoi în culoare cu următorul cadru, montat strâns, prin tăietură sigură, întruchipând o pasăre surprinsă în zbor de tușa penelului. Lovită, parcă, în plin, imaginea păsării — multiplicată într-o suită de pânze montate succesiv sau prin supraimpresiune, cu o bine stăpânită dozare a tempo-ului fotogramelor (montajul: Elisabeta Dragomir), — rănește ochiul cu o pată de roșu incandescent, care-i invadează — tablou după tablou — pieptul aripile, toată făptura. În ultima pânză ea se transformă într-o mirifică „pasăre de foc”, dăruită unui etern zbor prometeic. Apoi, treptat, într-un descrescendo al ritmului de montaj, suita lucrărilor cu păsări
se liniștește — în desen și culoare, iar amintirea șocului vizual și psihic, pe care spectatorul l-a trăit, se transformă, imperceptibil, într-un catharsis compensator.
Asemeni unei intarsii în structura filmului, acest nucleul dramaturgic se constituie într-o concentrată lecție despre unul din secretele procesului de creație — descompus și recompus în abstractele lui componente, prin intermediul limbajului cinematografic, și de ce n-am face, în acest sens, o trimitere — și nu fortuită! — la însuși
mitul creației, așa cum apare el numai în varianta românească a legendei Meșterului Manole care își desăvârșește opera cu prețul sacrificării unei vieții omenești, acceptând, deci, ca absolut, principiul potrivit căruia în artă — ca și în cunoaștere (prin extrapolare) nu se realizează nimic fără sacrificiu. Artistul din filmul lui Mirel Ilieșiu (în acest caz el se numește Viorel Mărginean) parcurge drumul de la concretul material la abstracția spirituală, poposind o clipă în neființa care le neagă, făcându-le dialectic posibile. Se ilustrează astfel, într-o modalitate originală, raportul dialectic de intercondiționare și determinare dintre experiența de viață trăită și creația artistică, în care cea dintâi se reflectă logic și — evident — transfigurată.