Sărbătorile priveliștii

     Cronica documentarului
     Oricât ar părea de ciudat, filmul lui Mirel Ilieșiu, dedicat creației pictorului Viorel Mărginean, este un film cu suspans!
     Debutând într-o formulă așa-zis „clasică”: pelicula recurge — deliberat — chiar la unele locuri comune, ca: prezentarea lucrărilor într-o suită cronologica sau grupare tema­tică, fragmentarea lor în detalii de compozi­ție, filmarea „in macro” a acestora, pentru a ilustra maniera de lucru, caracteristicile dese­nului, particularitățile tușei, ori subtilitățile de culoare. Inspirat și elevat, ca de obicei, co­mentariul cunoscutului om de cultură și critic de artă Dan Hăulică oferă un consistent su­port teoretic imaginii care, prin operatorul Mircea Bunescu, apelează cu meșteșug și personalitate la o bogată și sugestivă sintaxa cinematografică. La un moment dat, însă, sfi­dând ideea unei inconsecvențe stilistice, Mirel Ilieșiu își înscrie filmul Sărbătorile priveliștii pe o altă orbită dramaturgică. Filmat până aici tot „clasic”, în ambianța unei săli de expoziție sau în atelier, Viorel Mărginean apare deo­dată ieșind pe poarta casei părintești, în satul natal. Este echipat de vânătoare. În banda so­noră vocea lui ni se confesează, dezvăluindu-ne câteva elemente de biografie și struc­tură psihică. Subliniază pasiunea pentru na­tură, în general, și pentru păsări, în special care l-a marcat din copilărie. Îl urmărim apoi într-o pădure. Cu pușca la ochi, țintește în­spre vidurile copacilor. Un racord de anti­teza, brutal, al cărui punct de tensiune maximă se adună în focul de armă, reverberat amplu. Zgomotul percutează sonor, explo­dând apoi în culoare cu următorul cadru, montat strâns, prin tăietură sigură, întruchi­pând o pasăre surprinsă în zbor de tușa pene­lului. Lovită, parcă, în plin, imaginea păsării — multiplicată într-o suită de pânze montate succesiv sau prin supraimpresiune, cu o bine stăpânită dozare a tempo-ului fotogramelor (montajul: Elisabeta Dragomir), — rănește ochiul cu o pată de roșu incandescent, care-i invadează — tablou după tablou — pieptul aripile, toată făptura. În ultima pânză ea se transformă într-o mirifică „pasăre de foc”, dă­ruită unui etern zbor prometeic. Apoi, treptat, într-un descrescendo al ritmului de montaj, suita lucrărilor cu păsări se liniștește — în desen și culoare, iar amintirea șocului vi­zual și psihic, pe care spectatorul l-a trăit, se transformă, imperceptibil, într-un catharsis compensator.
     Asemeni unei intarsii în structura filmului, acest nucleul dramaturgic se constituie într-o concentrată lecție despre unul din se­cretele procesului de creație — descompus și recompus în abstractele lui componente, prin intermediul limbajului cinematografic, și de ce n-am face, în acest sens, o trimitere — și nu fortuită! — la însuși mitul creației, așa cum apare el numai în varianta românească a legendei Meșterului Manole care își desăvâr­șește opera cu prețul sacrificării unei vieții omenești, acceptând, deci, ca absolut, princi­piul potrivit căruia în artă — ca și în cunoaș­tere (prin extrapolare) nu se realizează nimic fără sacrificiu. Artistul din filmul lui Mirel Ilie­șiu (în acest caz el se numește Viorel Mărgi­nean) parcurge drumul de la concretul mate­rial la abstracția spirituală, poposind o clipă în neființa care le neagă, făcându-le dialectic posibile. Se ilustrează astfel, într-o modalitate originală, raportul dialectic de intercondițio­nare și determinare dintre experiența de viață trăită și creația artistică, în care cea dintâi se reflectă logic și — evident — transfigurată.