REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Lucian Pintilie – Confesiunile regizorului la masa de montaj


     Aici, la masa de montaj, Lucian Pintilie rămâne la fel de pasionat, efervescent şi plin de idei, cum îl cunoscusem, cu câtva timp în urmă, la filmări.
— Mai am câteva zile — ne spune — şi termin montajul într-o variantă pe care o cred definitivă. Am muncit la el mai mult decât credeam la început, pentru că nu ştiam ce înseamnă montaj şi asta am descoperit-o abia acum. Pentru mine montajul a însemnat realmente rescrierea filmului sau chiar scrierea lui. Asta cu atât mai mult cu cât Duminică la ora 6 a fost un film lucrat foarte liber, improvizat. De aici s-au născut şi pagini foarte interesante.
— Un exemplu...
— De pildă, trebuia să filmez o secvenţă care în scenariu presupunea un dialog între umbrele eroilor, secvenţă lirică, excesiv lirică. Am montat travelingul, dar n-am putut trage un cadru. Nu era la mijloc o inhibiţie profesională, momentul fusese riguros decupat, ştiam în amănunţime ce trebuia să fac. Era o chestiune de concepţie şi potrivire generală cu subiectul: secvenţa contrazicea destul de violent materialul filmat înainte. Plimbându-mă dezolat pe maidanul unde trebuia să filmez am găsit aici un peisaj uman şi plastic foarte interesant, câteva malaxoare care descărcau gunoi, câteva imense blocuri de ciment bizar plantate. Am luat actorii, le-am fixat pe loc teme de improvizaţie, de joacă, i-am lăsat să lucreze liber (e adevărat, pe câteva sugestii). Doar ei ştiau că sunt filmaţi, ceilalţi nu. Cu alte cuvinte, am utilizat o tehnică, cunoscută de altfel, de ciné-vérité organizat. Rezultatul, o scenă lirică, nu ştiu de ce calitate, dar, sigur, de o cu totul altă factură, mai realistă şi de aceea mai vibrantă, decât scena tânguitor-lirică a dialogului umbrelor din scenariul regizoral. Lucrul acesta s-a întâmplat de nenumărate ori în timpul filmărilor. La montaj m-am întâInit cu un material imens, interesant dar haotic, foarte spontan şi adevărat în execuţia lui măruntă, dar derutant când se cerea organizat. Şi aceasta era o dificultate care privea doar organizarea internă a materialului, apoi el trebuia proporţionat şi echilibrat în ansamblu. Am ajuns astfel în faţa a nenumărate scene neschiţate ba chiar nesugerate de scenariul regizoral. Organizarea lor a fost o muncă cumplită şi rezultatele, de câteva ori foarte interesante, nu pot şterge din mine regretul unor goluri şi a unei dispersii de care suferă filmul. Personal, nu recomand nimănui metoda asta a improvizaţiei, nici chiar mie când voi începe un alt film, dar nu pot să neg că e fascinantă. Utilizată mai raţional decât am făcut eu, poate da rezultate deosebite.
— Cum apare, acum, structura filmului?
Duminică la ora 6 a fost conceput iniţial pe o structură epică elementară, ca o înlănţuire de secvenţe foarte unitare şi rotunde, ca o înlănţuire de mici schiţe cu expoziţie, dezvoltare, deznodământ, deci pe o tehnică de epuizare a epicului pe care o conţinea secvenţa respectivă. Eu cred că în cinematograful contemporan e o tehnică depăşită aceea de a fi sclavii epicului până Ia consecinţele unor explicaţii inutile, didacticiste. E foarte greu de alcătuit în general o poveste cinematografică, construită pe tehnica de care vorbeam (cinematografia noastră încă nu ştie bine să povestească), dar e şi mai greu să concepi o povestire bizuită pe arta sugestiei, care să se reazeme doar pe esenţial. Intuiţia acestui mod de a povesti, mai lapidar, mai esenţial (nu e vorba de ritm, doamne-fereşte!I) am avut-o pe parcurs, când mult material era deja filmat în modalitatea narativă tradiţională. Filmul solicita imperios această dinamitare a epicului, abordarea unei structuri, aş zice, „de fâşii esenţiale”. A fost o muncă grea de reorganizare a materialului iniţial în spiritul noii modalităţi de povestire şi, din păcate, n-am izbutit pe deplin căci intuiţia mea a fost uşor tardivă. Iată ce material extraordinar de obiecţii ofer criticilor noştri încă înainte ca filmul să fie la patru benzi.
— La începutul filmărilor aţi declarat într-un interviu că Duminică la ora 6 va fi un film sentimental.
— A fost conceput mult mai sentimental decât a ieşit în cele din urmă. Nerespectarea riguroasă a subiectului, un fel de răzvrătire pe parcurs împotriva a ceea ce îmi propusesem iniţial —filmările pe viu — infuzarea în scenariu a unui realism foarte puternic, devenit criteriu de judecată, şi nevoia de a trata mai rece destinele celor două personaje pentru a le face mai exemplare, un soi de tristeţe de o nuanţă crudă, analitică, de care am fost cuprins progresiv pentru soarta eroilor mei, toate acestea şi altele — în esenţă apariţia altor criterii estetice, — au făcut să nu-mi ating scopul propus decât parţial. Am ajuns la nevoia de a povesti ce se întâmplă în eroii mei, nu numai prin fotografierea cronologică a unor evenimente reale, ci prin descrierea senzaţiilor lor, prin pătrunderea în procesul amintirilor, intrând deci într-o lume latentă, mai substanţială, şi, poate cine ştie, mai neatractivă. Acele întâmplări sentimentale eliminate nu mă ajutau să pătrund în esenţa dramei personajelor, aveam sentimentul că rămân la suprafaţă.
— Spuneaţi undeva: e un film care se înţelege nu din subiect.
— Răsfoiesc uneori scenariul regizoral şi am un sentiment de uimire, de încântare şi indignare. Subiectul filmului a devenit pe nesimţite, dar pur şi simplu pe nesimţite, pretextul unei alte povestiri în care, cum vă spuneam, nu m-a interesat de fel cursivitatea şi detailarea epică, cum voia scenariul. Experienţa aceasta, contactul direct cu platoul, a exercitat asupra mea o tulburare mult mai mare decât o presupuneam când redactam liniştit decupajul. Am descoperit că un obiect, ştiu eu, o suprafaţă de calcane, o baltă de petrol, un manometru sau marea, pot spune de zece ori mai mult decât un actor (şi eu iubesc actorii, pentru că vin din teatru). Am descoperit un lucru pe care îl ştiam doar teoretic (de la Antonioni), relaţia obiect−interpret. Am descoperit frumuseţea reacţiilor surprinse pe viu, am descoperit senzaţia extraordinară a decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul, am descoperit frumuseţea pur cinematografică a ideii de retrospecţie, am descoperit că filmul poate exprima senzaţiile la fel de bine ca şi literatura şi multe alte lucruri descoperite pe jumătate, pe sfert, sau mai puţin. Toate aceste mici miracole care fără îndoială m-au tulburat mai mult decât trebuia (dar mai importantă decât măsura în care m-au tulburat e însăşi tulburarea) au făcut ca să crească în mine într-un mod excesiv dezinteresul pentru o povestire cinematografică elementară, deşi cunosc multe filme mari întocmite pe scheme elementare de fabulă şi foarte tradiţionale în urmărirea desfăşurării strict literare a anecdotei, filme fără prea multă expresie cinematografică, Scurtă întâlnire, de pildă. În acest protest împotriva subiectului, inconştient la început, conştient mai apoi, s-a născut ceea ce cred că ar putea constitui viitoarea mea dezvoltare cinematografică. Cred, nu ştiu, presupun doar, nu poţi fi niciodată sigur de direcţia propriei dezvoltări.
Raporturile dintre artist şi univers sunt cu atât mai ciudate cu cât sunt mai sincere. Dincolo de direcţia estetică, politică, intelectuală a demonstraţiei tale despre lume, dincolo de contribuţia punctului tău de vedere se nasc, în privinţa expresiei, surprizele cele mai fundamentale de stil şi modalitate. Există artişti foarte riguroşi faţă de propriul lor stil, mai mult, consecvenţi faţă de mijloacele care i-au consacrat, a căror evoluţie se petrece întotdeauna în sfera aceloraşi mijloace, Clair bunăoară, şi creatori ca Bergman, uluitori nu numai prin valoarea cercetării lor permanent contemporane, dar şi prin varietatea investigării cinematografice. (E adevărat însă că până la urmă prin maturizare sau pur şi simplu prin vasalitate comercială tot se ajunge la un univers mai cristalizat de mijloace). Revenind Ia mine, ştiu un singur lucru: că sunt incapabil să povestesc foarte tradiţional un subiect de film (deşi la urma urmei asta poate depinde şi de subiect). Am descoperit în mine o incapacitate organică de a povesti cursiv E un merit? E un defect?
 
 
(Cinema nr. 10, octombrie 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: duminica la ora 6 film, george littera, interviu, lucian pintilie

Opinii: