Moromeții după premieră
Țugurlan e, pentru mine, unul din cele mai caracteristice tipuri ale prozei lui
Marin Preda: ceva din ființa lui, din duritatea, năduful și simțul lui de dreptate se află și îi personaje din nuvele, și în alte romane. Când acest erou — în care lehamitea și revolta stau într-un echilibru fragil, iar hotărârile, ce se coc încet, izbucnesc vulcanic — apare în film, e mai totdeauna captivant. Așa a fost în
Desfășurarea — unde
Colea Răutu l-a zugrăvit admirabil — așa e în
Moromeții, unde
Florin Zamfirescu îi creează un chip de neuitat.
Slab, dar vânos, om la locul lui, dar țeapăn, nevoiaș, dar mândru, întunecat, dar ironic, deștept și aprig. Țugurlan apare ca un lider de opinie al unor categorii defavorizate din lumea rurală. Prezența sa în poiana lui Iocan e dizolvantă adunarea de acolo se sparge fiindcă insul — care a făcut mult și a ascultat cu luare-aminte — trântește câteva adevăruri crude, violente ce moaie ștaiful gospodarilor cu pretenții și apetit politic. Actorul valorează excelent disimularea țărănească, eroul nu pare a vorbi despre sine și nu încearcă a emite opinii generate: el se referă la prietenul cu care a venit și îi ia apărarea, socotind că acela ar fi fost infamat pentru ca n-are pământ, nici avere. La moară, unde îl bate cu chibzuială pe mătăhălosul și ricanatorul morar, apoi pe primarul prevaricator și, în cele din urmă, pe jandarm — ceea ce era, în lumea satului de odinioară, supremul curaj — Țugurlan nu face decât să apere un drept de care e frustrat cu nerușinare. Când intră în coliziune cu reprezentantul forței publice are un moment de retracție: primește palmele brutalului și vicleanului subofițer fără să riposteze, căutând să se explice. Credința lui e că omul pus să apere legea, auzind că e vorba de o beție se va sensibiliza conform cu funcția. Când însă înțelege ca acela săvârșește, într-un abuz de autoritate, ceea ce precedenții nu reușiseră, îl lovește năprasnic și-i ia pușca. Adică însemnul. Confiscarea armei e un act de înalt civism, într-o formă simplă și explicită. E ca și cum l-ar degrada și l-ar despuia de uniformă: nu e demn să exercite puterea ce i-a fost încredințată spre apărarea justiției. Talentul excepțional al actorului transformă gestul într-un ritual al deposedării, efectuat cu minte, dar și cu o liniște justițiară, cu vehemența contondentă dar și într-o postură pilduitoare, de parcă ar aplica o sancțiune paternă unui copil ce n-a meritat încrederea de a i se lăsa cheia casei pe mână. E atâta putere în acest gest punitiv încât el capătă un dangăt de revoltă, cu prelungi reverberații. Sub borul pălăriei necăjite a revoltatului, privirea arde. Pe fața brăzdată se schițează rictusul unei zeflemele ce arde și ea. În replici străbate o agerime de minte care a cumpănit și a decis în pofida oricăror consecințe posibile. O conștiință care cere raționale și care neaflându-le de la alții caută să le furnizeze și să le impună.
Mai toate personajele acestui film sunt autentice (nu chiar toate — pe deplin; iar unele din femei sunt de un contur mai evaziv). Majoritatea au umorul tăios și iute, specific literaturii lui Marin Preda — și care era și al lui însuși. Unele dobândesc efigii definitive — cum e Cocoșilă al lui
Mitică Popescu, de pildă. Sau copilul Nicolae. Găsesc însă, în perspectivarea filmică a lui Țugurlan — de către regizorul
Stere Gulea și actorul Florin Zamfirescu, — ceva exponențial pentru imaginea atât de puternic trasată a satului românesc de la sfârșitul deceniului patru: un preludiu al grozavei furtuni ce avea să se abată asupra țării și care urma să se limpezească apoi, pentru totdeauna, în reașezarea înnoitoare a stărilor, prin revoluție.
