Căpitanul Ion este un Robin Hood muntean, viteaz și mare trăgător cu arcul. În cine trage căpitanul?
Suntem în evul mediu timpuriu, pe la 1460, în timpul domniei lui Vlad Tepeș și povestea imaginată de Alexandru Mitru se învecinează, prin forța împrejurărilor, cu un tarâm mitic, cu descălecarea primilor voievozi. E timpul din care vin toate basmele noastre, suntem încă în lumea pe care au reînviat-o, fabulând, Creangă și Ispirescu, aceea pe care o idealiza Eminescu însuși. Aburul de vis frumos care încarcă imaginea lui Ștefan Horvath, fantezia fascinantă a costumelor cu care Ileana Oroveanu drapează personajele, pe fundalul pur, atemporal, al unor ctitorii imemoriale, figurile de Ileană Cosânzeană și de Făt Frumos pe care le desenează, cel puțin prin siluete, debutanta Carmen Ghiman și actorul
Vladimir Găitan, toate acestea țin de un arsenal de mijloace adecvat reconstituirii cinematografice a acestei lumi.
Numai noutatea acestui filon tematic și calitatea unora dintre colaboratori ne fac însă să nu fim frapați, de la început, de erorile, uneori mari, de logică și de măsură, pe care constructorul filmului le comite.
Nu se poate să traduci o legendă istorică în limbajul acestei arte prin excelență vizuale, fără să ții seama de implicațiile de spațiu ale acțiunii. Sigur, eroii pot să zboare „ca vântul și ca gândul”, dar e cam mult de aici și până la a arăta o prințesă îmbrăcată cu tot dichisul de mireasă, alergând pe cărările tuturor formelor de relief, din munți până în mijlocul câmpiei, ca să-și întâlnească tocmai acolo iubitul, cu care se îmbrătișează și are o scurtă conversație. După care iubitul încalecă și pleacă, iar ea rămâne, în superbu-i costum, singură, bătută de cele patru vânturi, în timp ce la orizont se arată oștile otomane. Este, de asemenea, de cea mai dubioasă calitate momentul oniric de groază pe care-l trăiește prințesa, retrospectiv, în puținele clipe când își îmbrătișează iubitul în mijlocul câmpiei, moment justificat poate doar de ambiția regizorului de a fructifica într-un film de lung metraj un procedeu de filmare pe peliculă color, cu efecte foarte discutabile ca gust.
Aurel Miheleș nu găsește echilibrul între reconstituire istorică, legendă și basm, șocându-ne și prin alte inadvertențe: ce e, de pildă, cu acel mare pocal de aur, bătut tot în pietre scumpe și pus vizibil pe o piatră, lângă un izvor, la drumul mare, drept cutie poștala sui generis, în care căpitanul lon și prințesa sa aleargă de foarte departe să-și lase unul altuia răvașele secrete de dragoste? Spre același contrast.de specii trimit și desele filmări au relanti, ca și racursiurile și oblectivele grandangulare care deformează perspectiva unor cadre, linear-suave, — întreg acest amestec părând să țină mai mult de defularea unor ambiții de experiment, decât de formula virtuală a filmului. Să mai adăugăm că perucile și machiajul multora dintre actori sunt executate primitiv și grotesc — punctul limită atingându-l cele câteva apariții cadaverice ale lui Vlad Țepeș, în care cu greu mai putem recunoaște pe
Virgil Ogășanu, În virtutea unor efecte de aceeași natură, sunt cu totul insignifiante și aparițiile altor actori ale căror nume pot fi citite pe genericul filmului.
Multe dintre soluțiile regizorale încurcă destul de mult ițele acestui film care sunt numeroase: o poveste de dragoste, complicată cu gelozie și răzbunare, istoria unui complot boieresc împotriva lui Vlad Tepeș, complot al cărui fir reușește să-l prindă căpitanul lon, care căpitan e prins la rândul lui de complotiști, apariția în tabăra turcească a pretendentului la tron, Radu cel Frumos, ș.a.m.d.
Cu o bună idee și chiar cu o schiță de story atrăgătoare, filmul n-a beneficiat și de un scenariu cinematografic propriu-zis și cu atât mai puțin de un decupaj sau de o concepție regizorală care să clarifice și să acorde între ele diferitele linii ale subiectului să pună accentele de sens și surdinele de stil necesare.
