REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Sabia şi teaca – jurnalul unui cascador


     Oamenii pot fi prieteni sau duşmani şi, în general, îi deosebeşti destul de uşor. Mai greu îi deosebeşti pe cei în care poţi avea încredere sau nu. Mi-aş dori în fiecare zi să fie înnourat, un soare şters, cu o atmosferă grea, încărcată de nervi, vibrând, şi să-i simt pe cei din jurul meu ca pe nişte săbii scoase din teacă. Există teci încrustate cu aur sau argint, altele din piele sau din lemn simplu, dar tecile nu folosesc la nimic. Omul foloseşte sabia. Aşa sunt şi oamenii, şi nu-i vezi decât în teacă. Trebuie să vină o zi când ţârâie, ploaia, iese un pic de soare şi iar ţârâie ploaia, când nervii sunt întinşi şi ai de lucru, mult de lucru, când caii galopează şi trei aparate de filmat îi urmăresc aproape sinistru ca nişte guri de tun, iar oamenii au dinţii strânşi şi caii îşi amestecă în iarbă capetele cu copitele, cu capetele oamenilor şi cu mâinile lor.
     Oamenilor le ştii teaca şi în ziua aceea simţi în tine ceva deosebit, ceva mare, ca un bulgăre greu de pământ, şi-i priveşti pe oameni de undeva de deasupra şi te vezi şi pe tine amestecat printre ei. Şi-i simţi pe oameni şi ai impresia că le poţi pipăi sufletul ca pe tăişul unor săbii. Unele sunt ascuţite, subţiri şi delicate, altele puternice, dure, altele frânte sau din tablă îndoită. Te miri. Nu mai seamănă niciuna cu teaca din care a fost scoasă.
     Galopuri întinse, caii care rup din ei ultimul strop de putere şi unul se împiedică. Fister şi calul ară zece metri prin pământul tare. Unul cu umărul, celălalt cu pietul şi ceva plesneşte. Clavicula. Aparatele merg şi galopul continuă apoi goana înapoi. Fister e alb şi Stavru la fel de alb.
— Stai liniştit. O să-ţi treacă.
     Apoi din nou Stavru şi aparatele care-l urmăresc. Mi-au rămas ochii la Stavru pe care nu l-am prea iubi niciodată: şi în ziua aceea l-am iubit. L-am văzut fără teacă. O sabie dreaptă şi dură cu două tăişuri, nu prea arătoasă. Parc'ar fi «Căluţul cocoşat», pe care nu-I cunoşti decât după ce-l vezi la treabă. Şi Soby în ultimul timp, nervos şi obosit. Pe el îl cunoşteam şi totuşi m-am bucurat când l-am văzut din nou fără teacă.
     Se însera. Se muiase parcă şi aerul de oboseală. Caii îşi plecau capetele şi armăsarii nu mai loveau pământul cu copitele.
     Se apropia sfârşitul unei zile de filmare la Săgeata căpitanului lon şi Aurel Miheleş — regizorul filmului:
— Băieţi! Îmi mai trebuie cinci călăreţi care să se rostogolească pe o pantă.
     O vale, copaci, cai, oameni, cântecul lebedei. Păun, Ştefănescu, lordache, Popa şi Dide. Cinci oameni şi un singur efort.
     Era ultimul efort într-o zi lungă, de îi uitasem începutul.
 
(Cinema nr. 8, august 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: aurel grusevschi, aurel miheles, cascadorie de film, pe platou, sageata capitanului ion film

Opinii: