REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Să-ți vorbesc despre mine” – cronică de film


     Romanul Sidoniei Drăgușanu, „Jurnalul Aurorei Serafim”, adus pe ecran de Mihai Constantinescu, în dubla ipostaza de scenarist și regizor, propune, eu delicatețe și sensibilitate, o poveste posibilă oricând în datele ei nu esențiale, ci doar generale, de acum trei decenii când a fost scrisă și până în anul 2000 deci, și astăzi. O educatoare model, tânără, posesoare a unui trecut nu prea roz și a unui prezent luminat doar la „flacăra dragostei pentru profesie”; o fostă primă iubire nefericită; o prietena, modelul pe negativ al eroinei, așadar egoistă, fără probleme de conștiință și fără scrupule; un medic, și el tânăr, născut parcă anume pentru a deveni perechea Aurorei Serafim; un inginer la a doua tinerețe, marcat, pe viață, de pierderea soției, incapabil să fie și mamă celor doi gemeni ai săi, dar nici dispus să le ofere altă mama, decât, cine știe, poate tot ea, Aurora Serafim; o directoare de cămin super-corectă, super conștiincioasă și doar aparent obtuză; doi părinți de ocazie pentru un copil al nimănui, plus copiii cu părinți buni, dar prea ocupați ca să-i poată crește, drept care sunt lăsați, cu încredere, pe mâinile grijulii ale educatoarelor, iată tot atâtea personaje capabile să înnoade în jurul lor firele unor povești credibile.
     Hotărârea regizorului Mihai Constantinescu de a le aduce pe ecran ca atare, cu mici corecții, inevitabile, nu apare de neînțeles. Ele sunt, aproape toate, posibile personaje ale vieții noastre de azi, deci posibil actuale. Sigur că s-ar putea naște întrebarea: de ce a fost nevoie să se apeleze la o proză veche pentru un discurs cinematografic asupra dreptului le fericire? Și s-ar putea răspunde pentru că regizorul este preocupat de aceasta temă și a găsit-o, exprimată pe gustul său și într-o notă acceptabilă, în „Jurnalul Aurorei Serafim”.
     Romanul Sidoniei Drăgușanu are, într-adevăr, o construcție ușor descifrabilă, personajele au contur precis — uneori prea precis, stârnind senzația de șablon al vieții și nu de viață, păcat de care, cu o lectură mai atentă și un plus de efort creator, scenaristul regizor ar fi putut să le absolve. Dialogurile sunt alerte, chiar și atunci când suportă rigorile unor scheme (schema ghidușă, schema tandră, schema pitorească, schema ironică), iar regizorul le-a preluat ca atare, operând asupra lor doar mici reducții sau omisiuni voite. Vezi povestea Aurorei Serafim, mărturisită în scris, iubitului, care dădea cheia descifrării misterului acestui personaj, poveste la care regizorul a renunțat, pur și simplu, lăsând spectatorul să creadă ce dorește el despre trecutul eroinei principale, trecut care, de fel, îi întunecă sau luminează puternic, prezentul. Nu este un gest prea înțelept. Lipsit de explicabile esențiale — și necesare — spectatorul sfârșește prin a accepta imaginea eroinei ca pe o fatalitate. Pentru film, pentru coerența lui, aceasta omisiune devine chiar o greșeală importantă scrisoarea-mărturisire era absolut necesara înțelegerea personajului: ea înnoda și deznoda toate firele întâmplării, înțelegea portretele personajelor, explicita reacțiile și relațiile lor — unele aparent ciudate.
     În ce privește distribuția, regizorul se dovedește bine inspirat. Aurora Ioanei Crăciunescu are Contur real și substanță vie: Sensibilă fără excese, nefericită cu demnitate, inteligență cu grație, feminină fără ostentație, umană, în atât de obișnuita ei existență. Inginerul Runcu beneficiază de farmecul personal și talentul actorului Gheorghe Dinică. Emil Hossu propune, și reușește, portretul ideal, chiar puțin idealizat, al unui medic pediatru calm, cald, om dintr-o bucată: Adela Mărculescu creionează cu științe și cu un strop de autoironie portretul unei directoare model de cămin model; Dorina Lazăr reușește să construiască pe un spațiu extrem de mic (numai două apariții), dar în linii ferme, nu doar un personaj pitoresc, ci prototipul unui model uman. Paul Lavric, prin aceeași economie bine înțeleasă, își acoperă cu seriozitate personajul antipatic numit Neacșu. Nici în ce privește interpreta Laviniei — Gabriela Popescu — regizorul nu s-a înșelat încredințându-i rolul. Actrița are chiar datele fizice propuse în roman. Numai că Lavinia este singurul personaj cu o biografie greu traductibilă. Depășit de dificultatea găsirii unui corespondent cât de cât viabil, regizorul a făcut apel la o schemă general valabilă de personaj feminin negativ: femeia cu ostentație feminină, femeia-obiect cu bune științe, și, mai ales, cu folos, obiect. Actriței nu i s-a oferit, așadar, spre interpretare o biografie, ci o identitate dubioasă. Ceea ce în carte era un personaj rafinat amoral, cu mica lui putere de fascinație asupra celor din jur, în film a devenit un personaj pur și simplu imoral care justifică, în altă notă și în alt înțeles, întrebarea doctorului adresată Aurorei: „Ce ai tu comun cu Lavinia?”
     Ca de obicei, într-un film ce beneficiază de prezența copiilor, și aici copiilor le revine rolul important de mesageri, de călăuze ale filmului către inima spectatorului. Prezențe nostime, dramatice, sau pur și simplu agreabile, copiii aduc filmului nota de prospețime scontată. Dar, firește, atât. Dacă epica și cadrul ei preluate din sursa literară sunt posibile baze de discuție pentru un film, fie și de actualitate — în nici un caz din actualitate — dacă efortul actorilor de a însufleți și îmbogăți prin propria ființă personajele este cel mai adesea răsplătit de reușită, nu același lucru se poate spune despre efortul regizoral în a da ființă filmică unei materii literare. Decupat greoi, filmat în lungi cadre lipsite de fior emoțional, salvat arar din inerție, din nou prin jocul actorilor, văduvit, printr-o vizualizare convenționale, de aburul poetic (nu de cea mai înaltă clasă, de acord, dar poetic totuși) sugerat în descrierile existente în „Jurnalul Aurorei Serafim”, Să-ți vorbesc despre mine se așeză încet, dar sigur, în tiparul unui discurs nu cinematografic, ci filmat, asupra dreptului la fericire. Temă generoasă, importantă în viața noastre, a tuturor, tema fericirii merită, în mod sigur, toată osteneala; merită să fie căutate, răbdător, oriunde în orice sursă literare, dacă sursa cinematografică suferă o pauză de inspirație, cu o condiție: să fie găsită și, mai ales, bine redată cinematografic. Din păcate, nu este cazul ecranizării de față, Să-ți vorbesc despre mine este o încercare meritorie, ca orice încercare, dar laurii reușitei plutesc departe... Nu ne rămâne decât să așteptăm cu răbdare, de ce nu, ca acest regizor preocupat, într-adevăr, de temele de actualitate, să găsească o cale de acces mai fericită în abordarea lor.
(Cinema nr. 7, iulie 1988)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, eva sirbu, ioana craciunescu, mihai constantinescu, sa-ti vorbesc despre mine film

Opinii: