REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Să râdem cu…


     „Cine vine? Cine vine? — Fata de la etajul trei!”, cântă cu elan mulţimea de pe scenă, peste care pogoară, într-un leagăn improvizat, şi se prezintă: „veselă şi bălăioară, dalbă ca o primăvară, ca să-ncânt întreaga ţară!” — Jean Constantin!... Aşa cum există un teatru de estradă există şi un „film de estradă”. Recenta premieră, În fiecare zi mi-e dor de tine, e un titlu al genului. Un gen practicat, cu diverse variaţiuni, de orice industrie cinematografică din lume: comedia uşoară, destinată „să distreze, să relaxeze, să deconecteze”. Unei asemenea comedii, de situaţie, cu abundente qui-pro-quo-uri, muzicală, pură şi simplă, sau impură şi complicată nu i se vor aplica, fireşte, criteriile de realism, autenticitate, verosimilitate, cărora trebuie — ar trebui — să le facă faţă filmul de actualitate. Nu e deci de mirare că În fiecare zi mi-e dor de tine se petrece (parcă) pe altă planetă. Printre altele, o planetă a ebuliţiei revuistice, a teatrului de estradă, a varietăţilor ieşite din mantaua micului ecran, o planetă a exuberanţei, a euforiei, a ritmurilor antrenante, a vocilor de aur, a iubirilor fără prihană, a rivalităţilor constructive, a intrigilor nebunatice, a obsesiei crâncene de reuşită în prepararea „divertismentului”, a goanei după glorie şi după interpreta ideală pentru muzicalul „Fata de la etajul III”... O planetă văzută cu ochiul unui cunoscător de autorul scenariului, Octavian Sava, şi cu o nouă tinereţe de semnatarul regiei, Gheorghe Vitanidis.
     „O revistă bună cere tone de talent şi haz” sună, nu întâmplator, o replică din dialogul în general amuzant şi plin de vivacitate al filmului („Ne dă afară? — Mai rău! Ne pune la munca!”). Chiar dacă ar fi fost binevenite, în limitele genului, un plus de fluenţă şi de spectaculozitate în decuparea unor momente, ca şi un plus de „omogenizare” în stilul de joc, filmul are, în amsamblu, culoare şi mobilitate (imaginea: Nicolae Girardi, Sorin Chivulescu), are nerv (montajul: Adina Petrescu), are tonus (muzica: George Grigoriu, Ionel Tudor), are bun-gust (costumele: Gabriela” Nicolaescu), are fete suple, are gag-uri, are proprietatea de a dizolva totul într-un râs sănătos, reuşind să amuze „marele public” fără să cadă în vulgaritate.
     Fiecare actor creionează pre limba sa fiecare personaj. Cu ironie fină, cu vervă astringentă — Marin Moraru. Cu dezlănţuiri temperamentale ca pentru o aşa-zisă „tovarăşa mondialu′”, o halterofilă a comicului de revistă — Stela Popescu. Cu patentul de mucalit fără pereche — Jean Constantin. Cu atenţie la dozajul pitorescului — Alexandru Arşinel. Cu eleganţa sportivă bine conservată de aproape trei decenii, de la Băieţii noştri, filmul de debut al lui Vitanidis — Iurie Darie. Cu acea, să-i spunem, în tonul filmului, „piersiceală” — Florin Piersic. Cu un „violon d'Ingres” cam scârţâitor — David Ohanesian (aici actor). Cu frumuseţe şi graţie — Teodora Mareş. Cu o prudenţă de timid care se tratează — Viorel Păunescu. Cu un balans intelectual între inocenţă şi cinism — Nicolae Caranfil. Şi, revelaţia filmului, o foarte tânără actriţă, încă studentă la I.A.T.C. — Emilia Popescu, de un aplomb exploziv, de o dezinvoltură cuceritoare, de un farmec tonifiant. În plus, dansează splendid, e o plăcere s-o priveşti, secvenţa cu ea cântând şi zbenguindu-se pe o muzică de „ţâpuritură” modernizată nu numai că nu alunecă în penibil (cum nu ne e greu să ne imaginăm că s-ar fi putut întâmpla în alte condiţii), dar este şi cea mai bună din film. Iată, deci, că acest În fiecare zi mi-e dor de tine a descoperit, într-adevăr, „Fata de la etajul III”!
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cinema si nimic altceva, cronica de film, eugenia voda, gheorghe vitanidis, in fiecare zi mi-e dor de tine film

Opinii: