Sub pojghiţa sa subţire de "minimalism" (cadre lungi cu cefele personajelor; refuzul muzicii; imaginea granulată, "urâtă", dar lucrată de virtuozul
Marius Panduru astfel încât să fie frumoasă în "urâţenia" ei),
Eu când vreau să fluier, fluier e o melodramă de închisoare ca multe altele. În scopul de a-l face pe spectator să simpatizeze cu eroul–deţinut, foloseşte metode, în esenţă, cu nimic mai evoluate decât ale unei producţii de gen scoase de Warner Bros în anii '30.
Personajul principal (George Piştereanu) e conceput integral în limitele unui prototip – "bruta sensibilă", băiatul "rău" care ar fi fost bun dacă i s-ar fi dat o şansă. Actorul umple foarte bine acest prototip (are ochii care trebuie – un pic înfundaţi, dar inteligenţi; se bâlbâie frumos – elocvent, ca să spun aşa –, iar capul lui ras e foarte expresiv din profil, atunci când se pleacă din cauza timidităţii), dar regizorul
Florin Şerban şi co-scenaristul/producătorul său,
Cătălin Mitulescu, nu-i dau nicio şansă să iasă un pic din limitele prototipului, să dea pe dinafara lui, să exploreze şi nişte trăsături de personalitate nereductibile la el. Preocuparea lui Şerban şi a lui Mitulescu de a gestiona eficient acest prototip (astfel încât lumea să se emoţioneze) e mai mare decât curiozitatea lor umană; o dovedeşte şi felul în care folosesc deţinuţi adevăraţi în roluri secundare şi de figuraţie – strict pentru culoare locală, pentru pitoresc: îi folosesc aproape drept recuzită. Ca în multe filme de genul ăsta, prietenul şi protejatul eroului nu are altă identitate decât aceea, strict generică, de prieten şi protejat. Eroul mai are, desigur, şi un adversar – un băiat rău, care, profitând de faptul că eroul mai are câteva zile până la eliberare, deci nu-şi poate permite niciun pas greşit, începe să-l provoace (să-l lovească, să-l scuipe). Filmul nu e atât de rudimentar încât să meargă cu conflictul lor până la o înfruntare finală; îl abandonează pe drum. Dar mecanismul dramatic
este destul de rudimentar şi aşa.
La fel ca în cele mai primitive westernuri, eroul e un om violent, dar de treabă, care încearcă să se stăpânească. Cineva îl nedreptăţeşte, el strânge din dinţi. Cineva îl pălmuieşte, el lasă capul în jos. E un mecanism care-l întărâtă pe spectator laolaltă cu personajul, astfel încât cel dintâi să ajungă să-şi dorească, pe jumătate, ca cel de-al doilea să explodeze, să devină violent. Palma finală vine chiar de la mama eroului (
Clara Vodă), care, în perioada când el creştea, a stat mai mult prin Italia, la muncă. De două ori l-a chemat la ea şi de două ori l-a trimis înapoi, pentru că avea amanţi. Şi acum plănuieşte să-i facă acelaşi lucru fratelui lui mai mic. Deci realizatorii pun la baza dramei o problemă socială: pagubele emoţionale, uneori iremediabile, pe care cei ce pleacă la muncă afară le pot produce copiilor lor care rămân.
Atunci când explodează, eroul ia ostatică o studentă la sociologie venită acolo în practică. Şi filmul începe să-şi trădeze rădăcinile teatrale (în piesa Andreei Vălean).
