REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Roşcovanul” – cronică de film


     Pentru Francisc Munteanu momentul istoric 1944-1945 a devenit nu o cerinţă te­matică, ci o emoţionantă re­întâlnire cu oamenii şi în­tâmplările ce-au marcat tinereţea scriitorului şi la care regizorul se întoarce de fiecare dată cu tandreţe sporită de trecerea anilor. Revederea unor locuri familiare, notate în generic «undeva în Ardealul de Nord» şi filmate frumos, vizibil înduioşat, cu o poezie care vine din aceste locuri, dar mai ales din interiorul autorului sensibilizat la ele. Mai puţin băţos şi teribi­list decât Tereza şi diavolii, acest episod, mai modest ca pretenţii dar, după mine mai bine dus la capăt în ceea ce-şi propune, mai sincer, mai firesc, afirmă încă odată personalitatea regizorului, o siguranţă a filmării, o fluenţă şi o supleţe a tonului cinematografic, din nefericire pe o poves­tire literară deajuns de precară, minată de multe situaţii neverosimile. Calitatea regiei se separă net de calitatea scenariului, pri­ma reuşind adesea să salveze inconsistenţa celei de a doua.
 
     Filmul se compune din părţi distincte, cu o viaţă a lor, cu un ritm cinematografic diferit. Primo tempo: un puşti căruia pă­rinţii i-au murit în bombardament, vaga­bondează pe străzi, caută de lucru, se împrieteneşte cu un simpatic borfaş care, după ce-i promite că se lasă de «meserie», îl vâră pe băiatul cu totul inocent în încurcă­tură. Când tânărul e cât p-aci să se salveze, moralmente, intrând în sfera de influenţă a organizaţiei tineretului comunist din localitate, poliţia îl prinde şi-I aruncă într-o şcoa­lă de corectie ca să scape de el. Motivul? Puştiu deţine un secret (care ar putea fi cunoscut dealtminteri de întreg orăşelul), secret compromiţător: poliţia, aşa zis cură­ţată de elementele reacţionare (ne aflăm în timpul guvernului de coaliţie democra­tică) întreţine, de fapt, legături cu foşti ofiteri ai Siguranţei care au avut pe conştiinţă multi ilegalişti, printre care tatăl «roşco­vanului». Secundo tempo: cuprinde zilele (puţine ca număr dar intens dramatice) petrecute de puşti la casa de corecţie, atmosfera de teroare de acolo (laconic, dar expresiv transmisă în imagine), eva­darea eroului (un fel de convenţie amuzan­tă şi spectaculoasă în care nici el, nici spectatorii par a nu lua joaca in serios) pentru ca, finalmente, puştiul să poată ajunge punctual la întâlnirea cu adevăraţii lui prieteni, uteciştii. Povestit, subiectul îşi denunţă uşor uşurătatea, transparenţa multor situaţii forţate de scenarist şi to­tuşi, încăput pe mâna regizorului, acest story naiv capătă farmec şi culoare, o căl­dură şi o spontaneitate ce te fac să-l urmăreşti pe tânărul erou chiar când păţaniile lui (mai ales cele din ultima parte) sunt trase de păr, iar interpretul îşi rosteşte stângaci şi afectat replicile. Scenaristul de­vine un fel de copil mare ce se joacă cu personajul lui de-a hoţii şi vardiştii, ceea ce nu te face să uiţi însă că regizorul îşi conduce bine jocul ca: ambianţă cinema­tografică, relaţii omeneşti simple, firescul, chiar hazul multor dialoguri pe care actori excelent distribuiţi chiar în personaje se­cundare, le rostesc cu evidentă plăcere. Dacă nu l-am aminti decât pe Sebastian Papaiani, în rolul unui escroc cu aplomb şi nonşalanţă, pe Constantin Rautchi, pe post de gardian — sperietoare de minori, ori Ferencz Bencze, realizând, în rolul unui paznic birocrat, o miniatură comică me­morabilă.
     Francisc Munteanu spunea undeva că intenţionase să facă o comedie şi i-a ieşit o dramă. Hotarul e labil, se ştie, şi nu puţine sunt cazurile când exact această combinaţie intenţionată sau involuntară dă naştere unui farmec inedit. Aş zice chiar că aşa cum e el jucat de actori foarte buni, cum e el dirijat cu nerv şi destindere regizorală, filmat foarte bine (Nicolae Girardi), montat alert (Adriana lonescu), cu decoruri potri­vite (Petre Veniamin) şi costume (Lidia Luludis), sporind aerul de autenticitate al personajelor, comentat de o muzică plă­cut-funcţională (Temistocle Popa), Roş­covanul are farmec. Filmul, nu şi inter­pretul rolului titular. Fostul «pistruiat» de la serialul de televiziune, , pe atunci cu anume graţie a copilăriei, a crescut, din păcate nu şi în experienţă artistică. O crispare permanentă, o stri­denţă a frazării, un cabotinism chiar, des­tramă tocmai personajul care ar fi trebuit să ne câştige toată simpatia. Francisc Mun­teanu îşi joacă repriza fără centru înaintaş. E vina lui că s-a lăsat sentimentalizat de vechea colaborare şi n-a cântărit, lucid, riscurile celei actuale. Mă gândesc şi cred că se gândeşte nostalgic şi regizorul cum  putea arăta Roşcovanul cu un story mai ferit de naivităţi şi cu un interpret de talia lui Oseciuc (să zicem) la debut, evoluând alături de aceşti foarte buni actori din film, care sunt (îi citez şi felicit în ordinea gene­ricului): Sebastian Papaiani, Constantin Rauţchi, Constantin Codrescu, Florina Cer­cel, Ştefan Tapalagă, Zephi Alşec, Corina Chiriac, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, Ferencz Bencze şi Jean Constantin.
(Cinema nr. 1, ianuarie 1977)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: alice manoiu, costel băloiu, cronică de film, francisc munteanu, roscovanul film, sergiu nicolaescu

Opinii: