În epoca în care invenţia lui Lumière se afirmă şi se dezvoltă există un curent dublu în circulaţia primelor filme. De la Lyon spre toate ţările lumii, în care «cinematograful Lumière» se răspândeşte fulgerător dar şi din diverse ţări spre Lyon, unde operatorii trimişi special de Lumière sau formaţi ad-hoc trimit filmele ce completează treptat stocul de «vederi» care va circula pe toate ecranele lumii.
Încă de la început, România e prezentă în acest curent centripet. Printre cele 1300 de subiecte care au fost cuprinse în «catalogul vederilor cinematografice pozitive» ale Societăţii Lumière, publicat pentru prima oară în monografia dedicată creatorului cinematografiei de către Georges Sadoul, figurează — sub nr. 551 şi 552 — şi două subiecte turnate la Bucureşti, dar cărora Sadoul nu le putuse identifica autorul.
Cercetările filmografice întreprinse în ultimii ani de Institutul de istoria artei au permis acest lucru. Subiectele sunt datorate operatorului bucureştean Paul Menu şi fac parte dintr-un număr de 17 subiecte de actualităţi sau, cum se spunea în programele de pe atunci, de «vederi româneşti», filmate între 10 mai şi 27 iulie 1927, cu un aparat Lumière cumpărat special în acest scop, şi developate la Lyon în laboratoarele acestei Societăţi. Premiera primelor trei subiecte de actualităţi a avut loc la 8 iunie 1897, fixând astfel data de naştere a cinematografiei româneşti.
Paul Menu, născut în 1877, era în acea vreme un tânăr de 19 ani, dintr-o familie franceză stabilită la Bucureşti mai de mult şi care poseda un magazin de optică pe Calea Victoriei. O specialitate oarecum predestinată apropierii de cinematograf. Stăpânit de o vie curiozitate pentru toate noutăţile tehnicii moderne, excelent fotograf — a cărui colecţie de lucrări cu vederi bucureştene din ultima decadă a veacului trecut constituie şi o operă de artă şi un remarcabil document al Bucureştiului de atunci — Paul Menu a fost solicitat de ziarul «L'indépendance roumaine» să susţină interesul pentru spectacolele de film date în saloanele ziarului printr-o serie de subiecte locale. Astfel s-a ajuns, dintr-o iniţiativă autohtonă şi nu prin mandatari ai firmei Lumière, la aceste începuturi de «film românesc».
Trebuie să spunem că operatorul s-a dovedit un excelent reporter, ştiind să aleagă, din viaţa cotidiană a Bucureştilor, subiecte variate, pitoreşti, demne de interes: o paradă militară, cursele de la hipodrom, «bufetul» de la şosea, Calea Victoriei la «Capşa», târgul Moşilor. Cu prilejul unor inundaţii ivite în acea vreme la Galaţi, Paul Menu se deplasează acolo de urgenţă şi după ce filmează aspectele inundaţiei, profită de prilej spre a filma şi câteva scene cu flotila de vase româneşti de pe Dunăre, ceea ce dovedeşte un temperament de reporter, la pândă pentru a exploata orice subiect îi iese în cale. Calitatea lucrărilor sale e atestată de însăşi includerea lor printre subiectele catalogului lui Lumière, care le considerase deci demne să circule sub firma sa. Dacă ne putem permite o figură de stil, s-ar putea spune că este prima contribuţie românească pe planul cinematografiei mondiale.
Paul Menu şi-a petrecut 70 de ani din viaţă la Bucureşti, iar apoi a revenit în ţara sa de origine, împreună cu fiica sa, măritată cu un român. În apartamentul lui, în care fotografiile bucureştene de altădată stau la loc de cinste, m-a primit la începutul acestui an un domn viguros, căruia oricine i-ar fi refuzat cei 93 de ani pe care îi purta, drept ca o lumânare, cu pasul tot atât de sigur ca şi mâna cu care scris un mesaj de salut frăţesc adresat «cineaştilor din România de către decanul lor din secoluI XIX». Este probabil singurul dintre operatorii Lumière încă în viaţă, o prezenţă vie a începuturilor cinematografiei.
