România dus – întors
O încrucişare de drumuri dintr-o aşezare ce stă să se trezească, căreia îi simţi respiraţia, taie primele imagini ale filmului. Ele pot duce oriunde. Mai ales acolo unde nu te aştepţi. Lumea văzută de Napoleon Helmis, debutantul în lungmetraj, se anunţă una răsturnată, cam aşa cum îi apare ea unuia personaje. La beţie, o cuprinde din unghiul celui care atârnă cu capul în jos. Satul nu duce lipsă de Internet cafe non stop, de discotecă, dar unii mai ară pământul cu plugul tras de boi. Echipa de căluşari este la datorie, spre bucuria străinilor. Aleargă după tradiţii pitoreşti şi le găsesc din belşug. Fetele noastre îşi caută şi ele fericirea aiurea, în Spania, la cules de căpşuni, în Italia, la strâns portocale. Se mai întâmplă ca unele să nu ajungă la destinaţia dorită, să se trezească în altă parte, puse la altfel de treburi. Suntem, cum spuneam, într-o lume răsucită, a tranziţiei alandala, de care vor să scape cele două surori, Italiencele lui Napoleon Helmis, cuplu insolit în peisajul nostru cinematografic. Nimic nu le poate îndupleca, nici măcar iubirea fără margini şi fără vorbe, pentru sora cea mare, a ”mutului”, nebun care nu mai trebuie legat, a făcut-o singur, când a hotărât să nu se clintească de pe calea ferată. Costel Caşcaval, interpretul îndrăgostiţilor imprevizibili, gata să-şi apere amorul cu arma în mână, trece pe ecran aducând o adiere dinspre filmele tandru-ironice ale lui Jiri Mentzel, cel din Vară capricioasă, sau Sătucul meu iubit. Chiar dacă nu a tras neapărat cu ochiul într-acolo, poate că îngăduinţa privirii aruncate peste o umanitate când comică, când tristă în nedezmeticirea ei, l-a dus pe autorul debutant în acea zonă. Este şi partea cea mai limpede, mai puţin ezitantă a filmului pentru că, din păcate, o dată cu intrarea în miezul unei aventuri ce se va lăsa cu o dramă, regizorul, care semnează şi scenariul, aglomerează întâmplări peste întâmplări, unele de dragul hazului (vezi episodul mănăstirii), altele dintr-o greşită înţelegere a raporturilor cu realitatea. Un film nu concurează ziarul, realismul în cinema se poate sprijini şi într-un singur amănunt, dacă este semnificativ. Scurtmetrajele din facultate ale autorului (Lepădaţii, Sara...) ne-au dat de înţeles că stăpâneşte lecţia. Helmis pare, acum, a nu fi ştiut cum să sucească mai bine destinul celor două fete după amara lor experienţă. Întoarse acasă, în satul prins în febra electorală (caricatura strigă a inutilitate de la distanţă), pe de o parte diabolizate, pe de alta implicate în viaţa obştei prin voinţa unanimă a femeilor ieşite pe uliţă cu democraţia în băţ, eroinele noastre se apucă de dat decalaraţii, sau de lovit cu bâta, după cum le este temperamentul. Soluţiile, deopotrivă scenaristice şi regizorale, sunt de-a dreptul stânjenitoare. Interpretele, actriţe cu adevărat instinct cinematografic, Mara Nicolescu (Filantropica) şi Ana Ularu (la primul său rol de întindere, o reală revelaţie) izbutesc, însă, să înoate împotriva curentului. Adevărul de pe chipul lor, filmat de Forin Mihăilescu, directorul de fotografie care surprinde toate tresăririle de o clipă, spune mai multe despre curajul de a lua viaţa de la capăt, decât toată acumularea de trimiteri anecdotice. Cu atât mai mult, cu cât filmul oricum avea de gând să evadeze, în final, din regimul realismului de tip documentar, pentru a face loc visului de natură strict actuală, şi el, al junei iremediabil romantice: soldatul american, salvator al sufletelor năpăstuite. Filmul începe cu o făgăduinţă de lucru în Spania şi Italia şi se încheie cu drapelul cunoscut, ”stele şi dungi”, întins peste pajiştea satului românesc. Între cele două repere socio-temporale, un tânăr cineast a navigat când mai liber, când cu opinteli în care recunoaştem, din nefericire, unele dintre viciile şi confuziile îndărătnice ale cinematografului nostru.
