Câştigător al unui excesiv de generos Gopo 2014 pentru documentar,
Experimentul Bucureşti al expatului britanic Tom Wilson e un
mystery satiric-conspiraţionist (şi un
love story la vârsta a doua) sub formă de fals documentar, în mare parte simpatic, dar superficial şi necopt conceptual. Investigaţia documentară simulată (adică
mock-umentară, cum i se spune în engleză) îşi propune iniţial să stabilească de ce anume s-a destrămat, chiar în primele zile de după revoluţia din 1989, relaţia de dragoste dintre Andrei Juvina, pe atunci student, şi Carmen Anton, recentă câştigătoare a concursului de muzică uşoară "Steaua fără nume". (Amândoi există şi o vedem pe Carmen cântând în secvenţe optzeciste din arhiva TVR, dar în realitate - după cum ne informează genericul de final - nu s-au despărţit în '90, ci au făcut copii şi au rămas împreună până în ziua de azi.) Pornind de la misterioasa dispariţie a dragostei din inima personajului masculin, înlocuită de pasiunea egoistă a profitului financiar, investigaţia dezvăluie o conspiraţie de toată frumuseţea: Andrei fusese unul dintre cobaii spălaţi pe creier (cu unde sonore - tehnologia e descrisă doar vag) şi inoculat astfel cu spirit capitalist; prin "candidaţi manciurieni" asemeni lui (aşa li se mai spune în spaţiul cultural anglo-saxon - de la filmul din 1962 al lui John Frankenheimer - victimelor îndoctrinării ideologice pe calea ingineriei psihice) fusese implantat capitalismul în România, asta chiar la iniţiativa secretă a Securităţii (care presimţea schimbarea de orânduire şi voia s-o grăbească) şi începând cu ani buni înaintea căderii regimului care încă-şi mai zicea comunist. Pe scurt: capitalismul e spălare pe creier - deşi sigur că unul dintre responsabilii cu tehnologia spălării, intervievat în film, descrie această activitate ca pe una de contra-spălare, de deprogramare socială, de readucere a omului la starea sa "naturală" de egoism. (Creatorii acestui "experiment Bucureşti", un excentric inventator numit Justin Capră şi un pompos psiholog numit Daniel Bilţ, sunt jucaţi primul de un inventator adevărat şi celălalt de un traducător, ambii purtători ai aceloraşi nume pe care le poartă personajele lor din filmul lui Wilson.) Cel mai simpatic personaj dintr-un film jucat bine de aproape toată lumea (în rolurile lor înşişi mai apar, printre alţii, Mircea Toma şi Costin Georgescu, fost director SRI) e Carmen, care, în opoziţie cu ex-iubitul ei cel spălat pe creier ca să devină un capitalist perfect, nu şi-a adaptat stilul muzical ceauşist-romanţios la pop-ul dur, capitalist, de după '89. Stilul acela o reprezintă, iar farmecul ei personal pune cultura populară pre-'89 într-o lumină caldă. Şi însuşi capitalistul pare mâhnit atunci când pomeneşte de distrugerea industriei româneşti de dinainte de '89. Anticapitalismul şmecheros al lui Wilson (care, ca şi al lui
Stere Gulea din
Sunt o babă comunistă, foloseşte ca termen de contrast căldura unei femei asumat demodate, declarat trăitoare în trecut) are prospeţime (cum are şi în filmul din 2013 al lui Gulea, după atâţia ani în care capitalismul n-a fost criticat cu voce tare în "lumea bună" românească ), deşi rămâne la un nivel destul de infantil şi, în plus, mai devine şi
soft - puterea de invenţie satirică se consumă prematur şi filmul o dă din nou pe
love story, cu Andrei şi Carmen având parte de o reuniune tandră, care lasă capitalismului o speranţă de umanizare. În plus, ca pentru a preveni eventuale acuzaţii de simpatie frivolă, iresponsabilă şi ignorantă pentru trecutul comunist, Wilson alipeşte filmului său, după terminarea propriu-zisă a acestuia, un epilog-lecţie în care
Sorin Ilieşiu e convocat, ca lucrător în industria anticomunismului, să enumere pe repede înainte ororile reale ale experimentului Piteşti. Inserţia e foarte stângace, foarte nepotrivită cu restul.
