REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ritm şi atitudine (2)


     (...) Este ciudat cum hazul şi farmecul, degajarea şi dezinvoltura se întâInesc atât de rar în secvenţele luate „pe viu”, când faima românului (spiritul din naştere şi plin de umor) merge tocmai în sensul acesta. Prilejul acestor reflecţii este întărit, prin contrast, de vizionarea unui alt ciné-vérité Mâine începe azi, documentar care tratează despre „problemele tineretului” şi care, din păcate, „trage alături” sau peste bară. Cunoaştem momentul când, în sălile de cinema, începem să ne foim pe scaune la unele „completări” — „să se termine, odată, uf! să vie filmul” şi când filmul vine, respirăm ca şi cum am fi scos din picioare nişte pantofi care strâng. Chinul spectatorului e un semn cert că ţinta n-a fost atinsă că munca documentaristului s-a irosit în zadar — şi pelicula! Ceva ne sâcâie, o senzaţie de lucru „nepotrivit”, „aranjat”. Tinerii din Mâine începe azi au o falsă dezinvoltură, sunt foarte, foarte cuminţi şi rostesc vorbele cu o teamă sfântă de a nu ieşi din gramatică şi dicţiune în afara tânărului boxer, care este autentic, şi care contra formulelor de orice gen, defineşte stilul, maniera documentarului. Sau comportamentul îngheţat al acelui tovarăş mai în vârstă, cu ochelari, puţin cărunt, puţin distins, intelectualul cu experienţă care se plimbă prin oraş cu microfonul. În faţa receptorului de sunete şi a obiectivului viaţa înţepeneşte, iese din durata ei tumultoasă, ca la fotograful a la minut — zâmbiţi vă rog, e cazul să fim frumoşi, impecabili, întrucât, sărbătoare! filmăm. O rigiditate de panopticum (sonor) pune stăpânire pe careul ecranului şi nu ne mai recunoaştem. Preferăm atunci imaginea neartistică obişnuită din jurnalele de actualităţi când omul se desprinde de lângă unealta lui, ştergându-se pe mâni şi spune foarte simplu şi foarte direct cu vocea şi cu gesturile de acasă: „Eu, tovarăşe, mi-am luat angajamentul cutare şi am realizat cutare”. Aici, oricum, ne recunoaştem, nu-i nicio artă, dar ne recunoaştem, fiindcă atitudinea e coditiană, Iipsită de „puneri în scenă”. Aici oamenii mai şi râd — râd natural, ca toată lumea. Am spus atitudine, înfăţişare şi dacă mai spunem şi ritm, se pot stabili măcar două deocamdată din coordonatele moderne necesare din multele pe care le cere un documentar social, despre oameni, despre faptele, inteligenţa, prezenţa lor, într-un cadru productiv, sau pe stradă, în locurile publice. Filmul nostru documentar, pe teme sociale, lăsând la o parte producţiile medaliate la concursurile internaţionale şi care ne-au adus un frumos renume are uneori tendinţa, după cum observa criticul cinematografic, Iordan Chimet, într-un articol din „Gazeta literară” de a se mulţumi să consemneze exteriorul evenimentelor, fără a pătrunde semnificaţia, încărcătura lor umană, legile esenţiale ale existenţei. În cazurile acestea, atitudinea devine convenţională, neconvingătoare, iar ritmul, lipsit de nerv, intră în contratimp — în contratimp cu intuiţia spectatorului, cu ceea ce ştie el că e real, din viaţa de zi cu zi. Un documentarist bun, dimpotrivă, văzând mai departe, mai adânc, mai subtil, ca orice artist, îi produce spectatorului o surpriză estetică atunci când îi dezvăluie un amănunt, o reacţie, aspectele inedite ale unei situaţii pe care el (având ochiul altei meserii) nu le-a perceput încă. Spectatorul are în cazul acesta, satisfacţia de a recunoaşte, de a afla un lucru nou care lui i-a scăpat şi comunicarea se face îndată. Tema capătă viaţă, interesul sporeşte, valoarea educativă moral-cognitivă, creşte la rândul ei. Informarea, în orice domeniu şi mai cu seamă în viaţa socială, nu se poate face oricum. Ea necesită o investigaţie nouă, sesizantă, o înţelegere complexă, spirituală. Documentarul nu este eficient decât dacă se bazează pe relevarea necunoscutului, a unui mister, în înţelesul bun al cuvântului, a senzaţionalului (în acelaşi bun înţeles) şi aici reportajul scris — bine scris — îşi dă mâna cu relatarea filmică de talent.
     Aş face o propunere. Reporterii tineri ai ziarelor sau revistelor literare, cel care dovedesc aptitudinile tehnice ale genului, să fie invitaţi de studioul Sahia să înveţe temporar meseria şi să fie trimişi pe teren cu colegii lor din echipele de filmare jurnalistă. Mânuirea unui aparat de filmat, în epoca noastră, este pentru orice publicist, indiferent de ramura în care lucrează, tot atât de necesară ca... să zicem dobândirea unui permis de conducere-auto. E vorba de eficacitate. Să li se ofere deci reporterilor de gazetă posibilitatea de a lua aspecte, pe cont propriu, de a realiza secvenţe, interviuri — ce văd ei cu ochiul lor. Mobilitatea reporterului, în contact mai strâns cu terenul, cu psihologia oamenilor, capacitatea lui literară, de bun gust, în alegerea textului sau în surprinderea vorbirii adevărate, ar aduce poate încă un unghi nou.
     (...) Poate că mirajul peliculei, virtuţile puterii ei de exprimare cer şi o anumită deprofesionalizare a limbajului, o reactivare, cum s-a vorbit la noi insistent şi despre deteatralizare, despre îndepărtarea clişeelor, despre regăsirea autenticităţii. Ritmul înteţit al realităţii noastre faptele, înfătişările, atitudinile ei noi, unice în istoria patriei plină de elanul construcţiei, ar câştiga, în expresie, un plus de intensitate.
 
(Cinema nr. 7, iulie 1965)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: constantin toiu, cronica documentarului, maine incepe azi film, mircea saucan

Opinii: