Ambiţia documentarului
Răstimpul scurs de la prima ediţie a «Cupei de cristal» (desfăşurată în 1969) şi până la ultima, recentă, confruntare (din decembrie 1980) a impus definitiv această emulativă întrecere anuală a scurtmetrajelor profesioniste. Năzuind continuu la descoperirea unei formule optime de organizare, «Cupa de cristal» a ajuns să ofere astăzi particpanţilor şansa obţinerii de premii, diplome şi menţiuni în cadrul a patru secţiuni distincte: filme documentare, stiinţifice, de protecţia muncii şi de animaţie. Lăsând consideraţiile privitoare la animaţie pe seama altor rubrici ale revistei, vom încerca să aruncăm o privire asupra celor dintâi categorii menţionate.
Să purcedem, deci, cu... începutul, adică cu documentarul propriu-zis, unde laurii supremei victorii au fost conferiţi de astă dată unei pelicule ce poartă semnătura lui
Mircea Săucan:
Viitorul începe ieri. lzbânda regizorului, precum şi a colaboratorului său apropiat, operatorul Emil Nastovici apare cu atât mai preţioasă cu cât s-a conturat în condiţiile unei strânse competiţii. Într-o cursa cinematografică dificilă, cu neaşteptat de multe realizări de valori sensibil alăturate. Abordând frontal o zonă tematică îndeajuns de umblata, dar care nu trebuie să uităm, tentativele eşuate sunt mai numeroase decât reuşitele, Săucan izbuteşte un film cald, încărcat de vioiciune şi spontaneitate.
În gesturile şi în cuvintele proaspeţilor absolvenţi de liceu din
Viitorul începe ieri, surprindem cu bucurie idei ce nu îmbracă haine de împrumut; despovărat de inoportunităţile comentarilui, scurtmetrajul se alcătuieşte suplu şi neostentativ din crâmpeie de explozivă exuberanţă juvenilă, nelipsite pe alocuri chiar de uşoare nuanţe teribiliste, ca şi din năstruşnice «ceremonialuri» specifice încheierii unei importante etape de viaţă, din înduioşătoare confesiuni adolescentine, ca din declaraţiile, deloc declarative, ale unui cadru didactic. Mai presus însă de orice posibile aprecieri se situează constatarea evidentului reviriment al unui remarcabil realizator, ale cărui ultime înfăptuiri (nu e de neglijat amănuntul că, alături de
Viitorul începe ieri, Mircea Săucan a mai obţinut şi o menţiune la categoria filmelor ştiintifice, pentru
Tutunul) ne duc firesc cu gândul la necesitatea integrării sale grabnice în eşaloanele lungmetrajului de ficţiune.
Despre unele titluri ce figurează în palmaresul celei de a XII-a ediţii a «Cupei de cristal» (
Pentru strănepoţi, încă ceva despre Bucureşti de
Paula şi
Doru Segal,
Lăzarea, ţărmul prieteniei de
Nicolae Cabel,
În vatra dacică de
Eugen Gheorghiu) am mai amintit în acest colţ de pagină. Dintre filmele despre care nu am ajuns încă a scrie, s-au afirmat cu deosebire în faţa juriului, opusurile a doi regizori cu îndelungate state de serviciu în slujba documentarului autohton. Fără a atinge «febra» unor momente de vârf din propriile graţii ale autorilor, atât
Grâu de
Slavomir Popovici, precum şi
Însemnări din Vama ori
Margareta Sterian de
Mirel Ilieşiu, conving prin soliditatea configuratiilor audiovizuale, prin siguranţa opţiunilor stilistice: dincolo de perceptibilele diferenţieri de temperament artistic, rigoarea lucrului bine făcut pare a constitui acum deviza ambilor cineaşti, fie că este vorba de varietatea înfătişării unor ancestrale ritualuri privitoare la vârstele holdelor şi ale omului, de trasarea precisă a caracteristicilor unei aşezări pastoralo-industriale din zilele noastre sau de o subtilă direcţionare a Iiniilor portretistice în fiImul de artă. De atenţie s-au mai bucurat de asemenea şi scurtmetrajele altor destoinici realizatori ai studioului «Alexandru Sahia», precum
Ion Moscu (
România pentru o lume mai dreaptă şi mai bună),
Alexandru Boiangiu (
La Capul Midia), Alexandru Drăgulescu (
Neamul Lotrenilor), Liliana Petringenaru (
De mii de ani, minieri la Barza-Brad). N-au trecut neobservate, nici experimentul plastic al lui Mihai Popescu (şi totuşi, de ce
Baletul mecanic când oricum, Fernand Leger nu mai poate fi uzurpat?), nici încercările tinerelor regizoare
Sabina Pop (demonstrând concludent în filmul de debut,
Veste din cetatea focului, că «utilitarele» pot fi uneori nu numai utile, ci si atrăgătoare) şi
Luiza Ciolac (plasat cu metaforicul
Copilul meu iubeşte caii în bună continuare a unor preocupări anterioare). În ceea ce o priveşte pe Luiza Ciolac, este însă păcat că o inexplicabilă modestie a determinat-o să nu-şi înscrie la concurs şi
Mocăniţa, peliculă cu care ar fi obţinut, credem, o clasificare superioară.
Spaţiul tipografic acordat rubricii se închele aici. Dar nu şi lista, cu mult mai cuprinzătoare a laureaţilor «Cupei de cristal». Deci, deocamdată, doar punct şi virgulă.
